Naşterea - dezrădăcinare de lume

Fiecare persoană are ceva de spus când vine vorba de Crăciun. Toţi trimit câte o urare şi încep să telefoneze în dreapta şi în stânga ca să arate cât de sufletişti sunt. Ne deschidem inimile atunci când lumea se-mbracă-n alai sărbătoresc, când mesele tuturor gem de greutatea bucatelor şi trupurile noastre cunosc îmbrăţişarea unor haine noi. Oare numai de Crăciun trebuie să ne deschidem inimile şi să dărâmăm porţile caselor noastre ca să intre musafirii? Oare despre asta este vorba în această noapte sfântă?

Vă rog, acum faceţi linişte în inimile voastre! Renunţaţi să vă mai gândiţi la friptura care trebuie încălzită înainte să apară colindătorii, la paharele de unică folosinţă pe care probabil aţi uitat să le cumpăraţi sau la bombonelele din care se vor înfrupta cu mare drag piticii. Opriţi-vă o clipă şi respiraţi uşor pe pista bătătorită a vieţii, maratonul acesta care vă pustieşte are nevoie de odihnă. Aici, acum, staţi pe loc şi lăsaţi parfumul de Cer să vă inunde sufletul. Eliberaţi-vă de tot ce încă e lumesc în voi, scuturaţi-vă trupurile de greutatea oboselii ce vrea să vă încorseteze.

Acum că v-aţi dezlegat de lanţurile dureroase ale lumii, zâmbiţi şi confecţionaţi din inimile voastre o iesle micuţă, iar eu vă voi aduce vestea bună că Pruncul Cerului vrea să se nască acolo. Ochii voştri plini de lacrimi vor fi aurul, smirna şi tămâia. Gurile voastre vor fi îngeri ce trâmbiţează slava în Cer şi pe pământ. Picioarele voastre vor alerga asemenea păstorilor ce-au vrut cu orice preţ să-L afle. Minţile voastre vor fi steaua ce-a condus întreaga omenire înspre Betleem. Astăzi voi sunteţi Betleem, iesle şi paie, magi, păstori, dar şi o stea. Astăzi sunteţi gazdă pentru Împăratul Veşniciilor. 

   Oare ieslea mea e pregătită să-l primească astăzi pe Emanuel? Dar oare-a ta cum e? 

Amurgul răsăritului de ieri

Am numărat zilele până astăzi. Îmi aduc aminte ce făceam anul trecut pe vremea asta. Rememorez iarna proaspătă de ieri. Ţin minte că atunci era o pătură de vată pufoasă şi ne era teamă să nu-i ştirbim frumuseţea. Te ţineam strâns de braţ şi frigul îmi amorţise obrajii într-un zâmbet. Visam cu ochii deschişi şi-mi citeam printre fulgii de nea povestea de dragoste trăită alături de tine. Lătrau câinii de se speteau, dar căldura palmei tale mi-a cuprins până şi inima, astfel pulsul meu a devenit regulat. Treceam prin noapte ca prin lumină, căci tu erai soarele ce-mi topea gheaţa de pe gene.

Păşeam asemenea unei balerine, ca să-ţi simt dansul prin tot trupul. Râdeam colorat ca să-ţi arăt că ecoul din mine e mai frumos ca cel al clopoţeilor. Te-mbrăţişam cu braţele-ngheţate ca să simţi cum iubirea mea te striveşte. Stăteam dreaptă înaintea ta, dar genunchii inimii mi se plecau şi spuneau "Mulţumesc Cerule că într-o noapte de gheaţă ai răsărit peste mine cu o minune". Îmi strălucea frumuseţea lacrimilor în colţul ochilor şi tu-mi spuneai că sclipesc mai tare decât stelele. Întreaga ta făptură emana splendoarea Raiului, erai cadoul pe care l-am cerut în fiecare scrisoare adresată Cerului.

A trecut o vreme de atunci şi parcă totul a fost un vis frumos. O iluzie de care am ţinut cu dinţii ca nu cumva să se împiedice în limbile ceasului şi să se întâlnească cu timpul. Cred că te-am dorit atât de tare încât am ajuns să te sfărâm prin vrere. A curs o lume-ntreagă prin mine de atunci, dar nu mă pot desprinde de visul ce-mi lumina pământul, acelaşi veşnic tu. 

                                             Dar tu, îţi mai aduci aminte? 

Medicament zilnic!

Nămeţi de îngrijorări se abat zilnic asupra noastră. Luăm fiecare problemă cu noi, o adăpostim în inimile şi-n genţile noastre indiferent de destinaţie. Fiindcă necazurile sunt atât de mari, mulţumirea a ajuns să fie atât de mică. Ce e mulţumirea?

Mulţumirea e pacea sufletului. Mulţumirea e abandonare a fiecărei griji şi îmbrăţişare a fiecărui lips fără murmur. Să fii mulţumit înseamnă să şti cum trebuie să cânţi atunci când barca ţi-e cuprinsă de furtună, să şti să te ridici când ciocanele diavolului te-au doborât.  Mulţumirea e o artă care îşi pictează tablourile zilnic. Uneori sunt pline de culoare, alteori acceptă doar negrul.  Aşa e şi-n inimile noastre. Când nu ştim să ne plecăm genunchii zgribuliţi în mulţumire, tablourile inimii sunt negre, hidoase. Atunci când ne-am ridicat mâinile crăpate de durere şi le-am unit cu Cerul, tablourile încep să se coloreze fiindcă inima simte prezenţa divinului. În ce nuanţă se pictează tabloul tău?

Unii consideră că totul li se cuvinte şi li se pare absurd să spună mulţumesc pentru un pahar de apă sau pentru bucăţica de pâine pe care o mănâncă în fiecare dimineaţă. Nimic nu ni se cuvine ci toate acestea sunt harul Cerului revărsat peste noi. Ai avut astăzi puterea să mulţumeşti doar pentru o bucată de pâine? Alţii cred că totul e împotriva lor şi au impresia că se pot lupta cu Dumnezeu.  Atunci când boala îi sufocă ridică degetul spre Cer şi îl acuză. Îşi scutură sufletul din cauza frământării şi ochii le varsă lacrimi ce ar vrea să se transforme în răzbunare. Când sunt gata să accepte durerea, să se obişnuiască cu încercarea şi în final să împreuneze mâinile pentru mulţumire, atunci greutatea pare mai uşoară şi inima începe să vadă simfoniile în care Cerul se desfată. Care dintre unii şi alţii eşti? 

Vreau să facem Cerul să tresalte şi îngerii să aplaude, vreau să-L văd pe Dumnezeu cum revarsă untdelemn ca să ne îmbălsămeze cu har . Vreau ca pe inimile noastre să fie scris dor de Paradis, de aceea haideţi să învăţăm astăzi cum trebuie să spunem „Mulţumesc”.

Am venit să-ţi ucid visul!

- Nu cred că scrisul e pentru tine! E momentul să te gândeşti cum să-ţi întemeiezi o familie şi cum trebuie să fie o mamă adevărată.

- Îmi cer scuze, dar nu cred că eşti în măsură să-mi spui ce e şi ce nu e pentru mine. Ai citit ceva din ce am scris, dacă tot îţi dai cu părerea despre ce ar trebui să fac în viitor?

- Nu citesc nimic din ce scrii. Doar titlul şi probabil primele două fraze. Mie îmi place să fiu scurt şi la obiect, nu sunt adeptul vorbăriei.

-Sunt de-a dreptul uimită! Iartă-mă că-ţi spun, dar vârsta ta biologică ar fi trebuit să ascundă mai multă maturitate. Nu poţi judeca ceva dacă nu cunoşti. Eşti prima persoană care se pune în faţa talantului pe care l-am primit. Ai impresia că te poţi lupta cu Dumnezeu, doar pentru că tu ai o părere diferită?

- Nu, nu! Altceva trebuie să fie pe primul loc.

- Dumnezeu e pe primul loc, apoi vine munca cu darurile pe care mi le-a oferit Cerul, şcoala, cariera, întemeierea de familie. Cred că aceasta e ordinea potrivită pentru viaţa mea. Nu îmi poţi cere să mă opresc din muncă, să nu mai fiu un lucrător când secerişul e atât de mare. Visele mele se înalţă mai sus de cât poţi tu vedea, rugăciunile mele zboară mai departe de tavan şi inima mea e mai dăruită decât poate un om să simtă.

- .... (tăcere)

- Ai crezut că mă vei ucide prin vorbele tale? Nu ai reuşit! M-ai determinat să lupt mai aprig pe pământ, pentru oamenii ca tine care nu cred în binecuvântările lui Dumnezeu. Îţi promit că de astăzi voi scrie mai mult, mai frumos,cu mai mult suflet şi cel mai important cu mai multă aromă Cer. Chiar dacă nimeni nu va citi ştiu că Cerul se bucură de mine, lucru primordial în credinţa mea. Cuvintele tale m-au învăţat să devin un soldat.

                                 Nu lăsa pe nimeni să-ţi distrugă visele care au fost scrise de Cer!

Cu suflet, ţie, România!

Te-ai ridicat din cenuşă, de sub picioarele migratorilor şi ţi-ai îndreptat spatele asemenea unui viteaz. Demult ţi-ai adunat braţele şi te-ai făcut una cu ele. Acum eşti un mândru trunchi cu o coroană impunătoare. Acum eşti locul în care noi ne vărsăm lacrimile şi-n care ne adăpostim zâmbetele. Oh, Românie eşti cutia noastră cu aspiraţii, eşti sertarul nostru cu poveşti de dragoste, eşti cutia poştală prin care ne trimitem rugăciunile spre cer. Ai strâns în tine vieţi întregi, ai auzit cum se dezbină familiile, ai asurzit de la strigătele de durere ale copiilor şi ţi-ai scos ochii ca să nu mai vezi trupuri învelite în pământ.

Dar astăzi, ţară cu istorie grea, eşti sărbătorită. Ne ridicăm toţi şi-ţi înălţăm laude că ţi-ai sacrificat pământul şi ne-ai primit în tine. Astăzi ai renăscut din apele anilor şi te îmbraci precum o mireasă în zi de sărbătoare. Zâmbeşti trist când vezi câte cufere cu ani ai adunat la subsol şi plângi cu lacrimi mari că astăzi ţi-au mai adăugat sau luat încă unul. Eşti atât de puternică încât ai primit cu fruntea sus toate gloanţele, ai îngenuncheat când comuniştii au dat peste tine şi-ai spus "Eu vreau un Dumnezeu!". Te-au acoperit lipsurile şi te-au înfometat războaiele, dar alături de oamenii tăi ai învins. Ai făcut faţă fiecărei prăbuşiri, ca în final să poţi spune "În mine s-au deschis biserici şi-acum toţi ai mei îi cântă imnuri Regelui ce conduce România din castelul Cerului". 

Românie prin glasu-ţi de ţărână şi ochii de tristeţe, ne-ai cântat zilnic imnul biruinţei. Ne-ai spus mereu "Deşteaptă-te", dar am amânat spunând "Încă puţin". Astăzi ne-am trezit cu mâinile pătate de recunoştinţă, cu inimile dedicate tricolorului nostru. Tresărim şi-ţi spunem "Mulţumesc că ai lăsat să se nască Dumnezeu în tine şi că Cerul ţi-e atât pernă cât şi pătură". Să trăieşti de azi şi până la veşnicie, a noastră Românie. Te salutăm din inima şi plin de adevăr cu "La mulţi ani!".

Prin cenuşă s-au ascuns şi perle

Te-ai dus şi tu? Erai ce aveam mai frumos. Erai visul meu pueril, inima mea inocentă şi zâmbetul meu nefardat. Te-ai dus şi tu, a mea copilărie. Acum te rog, măcar astăzi lasă-mă să visez cu ochii deschişi fără să lăcrimez, învaţă-mă din nou să îmbrăţişez fără să-mi obosească braţele şi oferă-mi o inimă fără cicatrici ca să pot iubi cu mai multă sfinţenie şi mai mult suflet.

Te-ai dus şi mi-ai lăsat în schimb înţelepciunea, lecţia, eşecul, înălţarea. Oh, timp udat de ani, m-ai învăţat cum trebuie să iubesc. Mi-am pus inima pe altarul de foc şi ea a fost cuprinsă de căldură. S-a umplut de putere,părea că pulsează viaţă mai puternic cu fiecare minut şi zâmbea cu buzele amorului. Totuşi, nu a reuşit să treacă testul pământului, al vremii, fiindcă s-a spulberat în vânt asemenea nisipului din deşert. M-a transformat în clocot şi-apoi m-a făcut stană de gheaţă. Acum mi-e inima o peşteră rece, un loc captiv al gândurilor sentimentelor mele. Nu regret nimic pentru că am realizat că pot iubi divin şi că dragostea mă poate transforma în înger.

Sufletul mi se chircise de durere şi-n jurul lui era o beznă grea. Căuta o fărâmă cât de mică de lumină, un picur infim de căldură. O vreme nu a găsit nimic şi s-a complăcut în starea de somnolenţă, acceptând şuvoaiele gunoaielor cu fruntea plecată. Murdăria îmi pleca tot mai tare capul, pănâ am ajuns una cu pământul. Atunci, mirosul de ţărână m-a trezit şi mi-am înălţat mâinile pline de impurităţi, ochii împrejmuiţi de durerea păcatului şi am strigat "Doamne, iată-mă! Fă să plouă peste mine lacrimile Cerului ca picurii lui să-mi spele sufletul. Priveşte spre mine şi zâmbeşte-mi ca Soarele. Întinde-mi mâna de Părinte ca să mă pot cufunda în liniştea cicatricilor lor. Doamne..."

Am învăţat că unii oameni judecă pentru că se simt confortabil. Unii spun că iubesc chiar şi atunci când nu o simt pentru că suferă de viroza numită "relaţie şubredă cu Salvatorul". Am realizat că păcatul te poate domina, dar, noi oamenii, suntem atât de puternici încât îl putem dărâma. Acum ştiu că trebuie să ofer fiecărui suflet un zâmbet, să-i spun fiecărei feţe că e minunată şi să-i şoptesc fiecărui prieten că fără el nu aş fi ceea ce sunt astăzi. Sunt conştientă că lacrimile purifică, înalţă şi spală rănile unei inimi distruse. Am învăţat că a lupta pentru Cer înseamnă a câştiga Pământul!

Mulţumesc al meu Preaiubit că până astăzi m-ai condus prin vale, ca vârful să fie tot mai înalt. Mulţumesc că mi-ai trimis îngeri îmbrăcaţi în oameni, care m-au condus prin ceaţa durerii spre biruinţă. Mulţumesc că mi-ai zdrobit inima şi mi-ai furat ce-am iubit mai mult ca să înţeleg că cel mai important pentru mine e o viaţă trăită în Paradis. Mulţumesc că te-ai lăsat răstignit de mii de ori ca astăzi să-ţi pot spune "mulţumesc" ! Mulţumesc că astăzi mi-ai schimbat numele şi de acum încolo îmi vei spui EROU .

Comori cu inimă divină

La început e un embrion, apoi se dezvoltă şi îi poţi distinge mânuţele, picioruşele şi restul trupului. După nouă luni de zile apare zâmbind, asemenea unei lumini ce îndepărtează tot întunericul. Ochii lui aduc Cerul în casă şi când îţi cuprinde mâna parcă îţi atinge inima.

Copii sunt comori nepreţuite. Dumnezeu ni oferă cu un anumit scop, ca să ne testează,să ne înveţe cum să devenim adevăraţi oameni. Pruncii reuşesc să ne educe prin felul în care acţionează atunci când sunt puşi în situaţii critice. Când trebuie să ierte, o fac rapid şi fără resentimente, chiar dacă ochii încă le sunt plini de lacrimi. Când au nevoie de ceva dau dovadă de insistenţă, nu renunţă până nu obţin ceea ce îşi doresc. Zâmbesc plini de dragoste şi îmbrăţişează cu toată inima. Sunt atât de puri şi lipsiţi de răutate încât Cerul li se oglindeşte pe chip. 

Copii sunt binecuvântări ce au venit să schimbe Pământul. În mijlocul răutăţii ei sunt un picur de bunătate, într-o mare de durere ei sunt alinare. Ei schimbă sufletele prin felul în care se ataşează de părinţi, prin felul dezinvolt de a rosti „Te iubesc”.  Când se pleacă pe genunchi îngerii cântă şi Împăratul le răspunde cererilor, pentru că spiritul lor e lipsit de pată şi cicatrici. Lacrimile lor spală munţii de durere şi fac visele să curgă mai rapid spre împlinire. Inima lor micuţă adună o dragoste imensă, o nimă mică ce ar putea adăposti întreaga lume.

Fiii ne sunt modele care ne îndrumă încet pe calea Veşniciei. Ne învaţă cum să uităm răutatea şi să ne agăţăm mai tare de iubire. Ne călăuzesc amintindu-ne că în mijlocul furtunii, Dumnezeu e linişte şi pace. Când suntem doborâţi sub Cruce, ei ne ridică mâinile ca să apucăm poala lui Isus. Când oboseala ne frânge, ei ştiu mereu să şoptească „ Mami, tati sunt mândru de voi. Sunteţi cei mai buni părinţi şi îi mulţumesc Regelui Ceresc că vă am!”

Fiecare copil are chip de înger şi glas divin. Fiecare copil e o bucăţică de Cer în casa lui, e viteazul din armata numită familie. Fiecare copil e reflectarea lui Dumnezeu pe Pământ.

Trup veştejit îmbrăţişat de un suflet mereu tânăr

Anii noştri trec aşa cum nu ne-am fi gândit vreodată. Când suntem în floarea vârstei nu avem nicio grijă, părinţii ne asigură traiul şi problemele vieţii par atât de departe. După aceea creştem, ne maturizăm şi întâmpinăm greutăţi. Greutăţile ne pot doborî sau din contră, ne pot face mai puternici. Noi suntem încă în stadiul de transformare, mai avem puţin şi ne putem numi adulţi.

Dar, voi, cei cu părul încărunţit de ani, aţi trecut prin toate aceste faze. Încercările nu v-au slăbit, ci v-au dat mai mult avânt, aţi luptat mai energic pentru Cer. Noi, cei tineri, vedem în voi adevărate exemple. Dumnezeu ne învaţă multe lecţii prin intermediul vostru. De la voi am învăţat ce înseamnă să îţi pleci genunchii când eşti doborât, ce înseamnă să plângi cu cel ce suferă şi ce presupune o relaţie adevărată cu Dumnezeu. Ne-aţi îndrumat paşii către veşnicie prin pasiunea cu care vorbeaţi despre Isus. Mereu aţi ridicat mâini curate şi aţi cântat cu inimile atunci când glasul nu vă mai ajuta. În ispite aţi dat dovadă de tărie, întorcând spatele tuturor lucrurilor ce nu-i erau plăcute lui Dumnezeu. Când cineva vă batjocorea, aţi plecat smeriţi capul şi v-aţi întors obrazul oridecâte ori era nevoie. Apreciem enorm că ne-aţi învăţat cum trebuie să umblăm, că ne-aţi oferit o lecţie de viaţă.

Vreau să vă spun că rugăciunile voastre ne ţin în picioare. Când vă rugaţi Cerul se face una cu pământul, sunteţi atât de puternici încât ţineţi biserica pe mâinile voastre înălţate. Fără sprijinul vostru poate ne-am clătina, însă rugăciunile fierbinţi însoţite de Duhul Sfânt ne conduc încet, dar sigur, spre Ierusalimul ceresc.

Voi, cei cu părul nins de viaţă, cu genunchii juliţi de atâta plecăciune, cu ochii roşii de atâtea lacrimi şi cu mâinile crăpate de atâta dăruirea... Voi, fraţi în vârstă sunteţi EROII noştri. Voi sunteţi EROI ai Cerului!

Ei îl consumă "crud"

Braţ la braţ se îndreptau strălucitori spre altar. Au îngenuncheat şi binecuvântarea li s-a aşezat pe umeri. O voce s-a auzit: "Voi fi mereu cu voi, dacă Mă veţi chema ne-ncetat." O vreme toate lucrurile au decurs minunat şi viaţa lor părea o lună de miere interminabilă. Dar cu timpul probleme s-au adunat morman şi înaintarea a fost tot mai dificilă. Intensitatea iubirii scădea în fiecare zi câte puţin, sacrificiul şi-a uitat însemnătatea şi trupurile şi-au trimis căldura la plimbare. Drumul era presărat cu spini, se înălţau ziduri şi se minimalizau actele de tandreţe. Au ajuns să facă ceva doar dacă era absolut necesar.

Familia lor şubredă îşi pierdea din componente mai tot timpul. Şi-a pierdut dulceaţa, bunătatea, dăruirea, romantismul şi ce era cel mai important, Dumnezeul. Astfel se întâmplă că ea era cu ochii înroşiţi de lacrimi şi el cu pumnii strânşi, plini de sânge. Obrajii ei nu mai aveau nevoie de îmbujoreală, pentru că urmele loviturilor îi erau podoabă. Trupul nu-i mai cerea haine, fiindcă vânătăile o camuflau perfect în peisajul sumbru de toamnă.

Asemenea acestui tiran procedează mulţi alţii. Le iau de neveste, afirmă că le iubesc şi apoi sunt cât pe ce să le rupă capetele. Când îi calcă pe nervi, ei apelează la o plesnitură. Când cina s-a răcit, lovesc cu pumnul în masă. Au uitat că mâinile sunt făcute ca să mângâie şi să îmbrăţişeze. Au uitat că iubirea i-a făcut divini, că pacea şi liniştea i-a făcut umani. Din nefericire, nu au uitat să se lase dominaţi de instinctul animalic, bestia din ei se dezlănţuie în voie.

Cel mai grav e că şi copii au de suferit. Urechiuşele lor nu ştiu să se închidă când părinţii se jignesc, ochişorii lor nu ştiu să se strângă când tata o doboară pe mama şi inima lor este prea inocentă ca să poată accepta un bagaj atât de mare. Faţa lor e atât de netedă încât cicatricile lăsate de cruzimea părinţilor, stau ca o amintire tristă în viaţa lor.

De ce vă desfiguraţi soţiile, vă învineţiţi copii şi vă jigniţi Dumnezeul? De ce denaturaţi noţiunea de om care s-a întâlnit cu divinitatea? De ce...

Veşnică speranţă - iertarea

Cu o săptămână înainte de Cină ne gândim că ar trebui să facem rânduială în vieţile noastre. Ce am dărâmat într-o lună vrem să clădim într-o săptămână. Agitaţia e în toi: zile de post, rugăciuni peste rugăciuni, biserică şi fapte bune. De ce suntem atât de naivi încât să credem că putem rezolva totul cu nimicul acesta? O facem pentru că suntem umani, pentru că avem încredere că Golgota va rămânea veşnic acolo.

Eu vreau să renunţ la asta şi încep prin a spune : Doamne, iartă-mă că Te-am vândut pe treizeci de arginţi şi că Ţi-am dat o sărutare prefăcută. Te-am legat nerăbdător şi Te-am trimis în faţa Anei şi a lui Caiafa. Când m-au întrebat oamenii dacă sunt dintre-ai Tăi am răspuns de trei ori că nu Te cunosc. M-am lepădat de Tine şi-am renunţat uşor la dreptul de a mă numi fiu de Dumnezeu. Când toţi strigau Baraba, am început şi eu să cer un tâlhar în locul unui Rege. Zilnic am adăugat câte un spin coroanei Tale, Ţi-am străpuns fruntea prin vorbe şi fapte demne de dispreţ. Ţi-am făcut haină din purpură pentru că sufletul mi-era atât de pătat încât am uitat ce înseamnă puritatea. Mi-am spălat mâinile nepăsător şi-am arătat cu degetul, spunând soldaţilor „Răstigniţi-l, răstigniţi-l”. Ţi-am pus o bucată de lemn în spate la acesta în fiecare zi mai adăugam câteva greutăţi, plus că te-am biciuit tot drumul până la Gabata. Iartă-mă că Ţi-am făcut cruce din păcate, iartă-mă că Te-am răstignit zilnic prin judecată. Am luat piroanele şi le-am înfipt cu ură adânc în carnea ta. Ţi-am străpuns coasta cu suliţa şi-apoi am jucat zaruri pe haina-ţi îmbibată de sânge divin. Am fost un tâlhar îngâmfat care nu-şi dorea o veşnicie cu Tine, ci unul care se poticnea în vorbele oamenilor. Ţi-am dat să bei oţetul nerecunoştinţei mele şi fierea rugăciunilor care se opreau în tavan. Nu Ţi-am zdrobit fluierele picioarelor fiindcă ştiam că deja eşti mort. Te-am ucis prin eul imens, prin rebeliunea şi ochiul critic cu care priveam lucrarea mâinilor Tale.

Tată, acum inima mi se strânge şi ochii-mi varsă râuri de lacrimi. Trupul mi se frânge sub povara colosală a fărădelegii. Te strigă sufletul din abis şi-ntinde braţele ca să-L ridici. Ochii mei tânjesc după vederea feţei Tale. Urechile mele se topesc de dor după sublimul vocii cereşti. Mâinile mele doresc să simtă din nou atingerea sfântă. Picioarele mele tânjesc după elanul vital care eşti Tu. Buzelor mele li se frâng cuvintele şi gurii mele i-au amorţit vorbele, de aceea, înainte de a mă prăbuşi sub Cruce cu ultima fărâmă de putere pot spune doar atât : Iartă-mă!

Să cadă lanţurile!

Eliberat, fericit, plin de viaţă şi cu zâmbetul mereu pe buze? În niciun caz, toate acestea sunt materialele care alcătuiesc o mască. Astăzi vreau să te încurajez să renunţi la statuia în care ţi-ai transformat fiinţa, dărâmă toată stânca de pe tine. Nimeni nu are nevoie de o marionetă, de o persoană căreia îi este frică să trăiască cu sine însuşi.

E atât de dificil să laşi oamenii să-ţi vadă durerea. Îţi este frică de milă, de compătimire sau de o bătaie pe umăr plină de falsitate. Îţi este teamă să-ţi pui inima în braţele unui om şi s-o laşi puţin să respire. Totuşi, atunci când treci prin necazuri, taci, foloseşti oamenii pe post de pansamente. Când te loveşti de o hemoragie abundentă a durerii, spui "Aduce-ţi mai multe pansamente. Mai mulţi oameni cărora să le zâmbesc fals, mai multe feţe cu care să-mi împânzesc zilele." De exemplu, treci printr-o aşa zisă decepţie în dragoste, omul pe care pretinzi că-l iubeşti te părăseşte. Ce faci atunci? Te retragi şi aştepţi în linişte o reîntoarcere miraculoasă sau ceva mult mai bun? Nu, iată ce o să faci. O să umpli golul lăsat de el/ea cu diferite impurităţi şi te angajezi într-o nouă relaţie cu o persoană pe care nici măcar nu o cunoşti, e ca şi cum ai vrea să bei tot oceanul dintr-o înghiţitură. Fii atât de puternic şi lasă-ţi rana să doară, las-o să supureze fiindcă la un moment dat se va închide şi va deveni o cicatrice. O urmă care se va vedea, dar care nu te va putea doborî niciodată.

Una dintre cele mai profunde suferinţe o reprezintă trecerea în nefiinţă a unei persoane dragi. Te autoeduci, te obligi să nu plângi în faţa celorlaţi şi te străduieşti să afişezi o mină zâmbitoare. Nu eşti deloc puternic dacă faci toate astea. E momentul în care trebuie să te eliberezi, lasă-i pe ceilalţi să-ţi atingă tristeţea şi să-ţi cuprindă cu palmele faţa plină de lacrimi. Oferă-ţi o şansă spre înflorire, spre ridicare şi spre rezidire a viselor ce le-ai pierdut în neant. Viaţa ta merge mână-n mână cu veşnicia celui căruia ţărâna i-a sufocat trăirea. El îţi poartă rugăciunile spre cer şi doreşte să te vadă luptând pentru Podium. Te aşteaptă în Paradis alături de Prinţul ce-ţi conduce astăzi fiinţa prin mările de nefericire. Coroana îşi doreşte strălucirea nestematelor şi vrea să-şi cunoască cât mai curând proprietarul, care eşti tu!

Acum, nu uita, e momentul să laşi lacrimile să-ţi spele mâhnirea. Acordă-i inimii şansa să se simtă sfărâmată, ca mâine să renască mai vie ca ieri. Renunţă la duritatea măştii, spune adio cioburilor şi cuprinde plin de încredere sinceritatea. Dedică-te durerii tale ca să-ţi fie martor în ziua bucuriei! Nu o transforma în templu, ci foloseşte-te de ea până ajungi la maturizare, la un tu fără orgoliu.

E în regulă să plâng azi, fiindcă mâine voi fi liberă. Lacrimile mi-au frânt lanţurile inimii şi mi-au legat aripile mai aproape de Cer!

Suspendaţi între "astăzi" şi "mâine"

Suntem trupuri de carne care-şi doresc visele împlinite, suntem abur care trece odată cu răsăritul soarelui. Suntem statui care se înrădăcinează tot mai adânc în viaţă atunci când ţărâna impunătoare vine să îşi ceară drepturile. Suntem frunze uitate de toamnă care se vor regăsite într-o primăvară eternă.

Suntem umani, limitaţi şi totuşi atât de complexi. Putem să facem alegeri în funcţie de preferinţe, să renunţăm sau să continuăm. Greşeala noastră e că vedem prea puţin frumuseţea din "azi" şi ajungem să ne legăm inimile de un "mâine" care nu ne aparţine, un "mâine" care e mai puţin înfloritor când gându-i este dominat de trecutul dureros al lui "azi" .

Te complaci şi spui că de mâine:

- Voi renunţa la mâncarea nesănătoasă pentru că ţin la starea de bine a trupului meu
- Voi începe să scriu poezii pentru că ştergarul în care îmi păstrez talantul începe să putrezească
- Voi cânta pentru că mi-au amorţit corzile vocale de atâta nepăsare
- Voi fi o floare între spini fiindcă modelele demne de urmat sunt pe cale de dispariţie
- Voi întinde mâinile ca să contribui, să ajut
- Voi citi ca să mă pierd mai des printre spaţiile dintre cuvinte
- Voi bea ceai ca să am motiv să-mi văd prietenii de mai multe ori pe săptămână
- Voi îmbrăţişa cu ambele braţe, cândva s-ar putea să am doar unul
- Voi zâmbi cu mai multă forţă, pentru că e singura mea armă
- Voi plânge pentru păcatele mele ca să dispară petele conştiinţei
- Voi îmbrăca vorbirea mea-n înţelepciune
- Voi spune mai des ce simt pentru alţii fiindcă nu vreau să ofer pământului singura bogăţie pe care am avut-o
- Voi da la o parte orice frică şi voi cere curaj
- Voi îngenunchea şi-mi voi aşeza bagajele sub Cruce
- Voi lăsa ochii să-nveţe cântecele inimii
- Voi fi realist/ă ca să-mi îndeplinesc mai repede visele şi să-mi pot construi cutiuţe pentru altele noi
- Voi renunţa la orgoliu ca să reclădesc relaţiile eşuate
- Voi cultiva speranţa în solul dur al decepţiilor
- Voi accepta fiecare lovitură ca pe o lecţie
- Voi înfrunta inamicii cu fruntea sus, chiar dacă războiul îmi cere viaţa
- Voi reconstrui bucăţile de Cer distruse
- Voi aprecia cel mai infim gest
- Voi iubi fără reţinere, îmi voi oferi inima chiar dacă riscurile de a fi rănit/ă sunt imense
- Voi câştiga pentru că lupt pe frontul lui Isus

Voi face toate acestea de mâine încolo. Ce se întâmplă dacă "mâine" îţi trece printre degete şi vei rămâne o inscripţie pe o piatră funerară? Vei regreta că ai ales un "mâine" în detrimentul unui "azi"?

                                Astăzi te cheamă, astăzi te vrea, astăzi e ziua TA!

Imperfecţi destinaţi pentru Cer!

Cădeau stropii de noapte peste zi, se-ncăleca soarele cu luna şi peste lume se-aşternea parfum de linişte. Era o tăcere cu zbucium pentru că inima lui pulsa mai rapid decât ar fi trebuit. Mărul lui Adam i se ridica cu dificultate, respiraţia i se întretăia, voia să vorbească dar cuvintele-i erau mute. Toate acestea au fost determinate de gândul că mâine o să se reîntâlnească, o să-i revadă sclipirile de soare în ochi şi-o să-i simtă atingerea caldă odihnindu-se între palmele lui.

S-a ridicat ceaţa şi zorii dădeau din coate ca să-şi ocupe tronul. Patul lui era răvăşit, perna la picioare, plapuma pe jos. Pleoapele i s-au unit prea târziu şi trebuiau să-şi rupă îmbrăţişarea prea devreme. Făcu un efort, se ridică, îşi alesese cămaşa neagră şi blugii cei mai drăguţi. În faţa oglinzii îşi lipise un zâmbet pe buze, îşi trecuse parcă neserios mâna prin păr, apoi înşfăcă paltonul gri care-i evidenţia căpruiul ochilor. Deschise grăbit uşa şi frigul îl izbi cu toată puterea. Stupefiat a remarcat că şi-a uitat papucii în hol. Se întoarce amuzat şi încalţă sneakersi negrii.

Aleargă, sufletul parcă se luptă cu pieptul, vrea să răbufnească, dar se abţine. Trece de indicatorul "accesul interzis" şi zăreşte blocul în care prinţesa lui îşi duce traiul. Sună la interfon şi nu simte că cineva ar veni să răspundă. Mai aşteaptă puţin, sună din nou. După al treilea ţârăit, cineva îi răspunde: "Vino sus, te aşteptam!"

Uşa era larg deschisă, iar zâmbetul ei la făcut să se îndrăgostească din nou. A îmbrăţişat-o şi-a simţit cum prinde cerul între palme. Pulsul i s-a aşezat uşor şi-a privit în jur. Totul era plin de culoare, de lumânări şi mireasmă de împlinire. Îi pregătise o surpriză şi totul a fost minunat.

Relaţia lor însemna timp şi dedicare profundă, încredere oarbă şi înţelegere absolută. Dragostea nu avea unitate de măsură numai atunci când îşi plecau genunchii. Privirile avea farmec atunci când în colţul ochilor li se iveau lacrimi de bucurie. Râsul era colorat, chiar dacă vremea era posomorâtă. Iertarea era şef în casă. Îmbrăţişarea era regăsirea scoicii pierdută în ocean. Relaţia lor era investiţie pentru Cer. Cerul lor era veşnicia, iar veşnicia le era zâmbetul angelic.

Aşa cum investeau în relaţia dintre ei, aşa investeau şi în relaţia cu Dumnezeu. Puritatea le era cheia spre uşa inimii şi proşternarea covor când trebuia să întindă o mână. Duceau bătălia în perspectiva albastrului mai dulce după ploaie, îşi dădea suflul pentru cei mai de jos oameni. Erau acolo când nu te aşteptai, erau oamenii de peste tot. Umerii lor duceau poverile tuturor şi sărutau creştetul copiilor lăsaţi de izbelişte. Recunoşteau că nu erau perfecţi, dar asta îi făcea puternici şi demni de aprecieri.

Dacă aveţi o relaţie cu o altă persoană, analizaţi-vă bine priorităţile. Luptaţi voi pentru fărâma voastră de Rai?
Dacă nu aveţi o relaţie, priviţi încrezători spre viitor. Staţi cu mâinile-n sân sau pregătiţi terenul pentru prinţul sau prinţesa voastră?

Adevăr colorat de machiaje

În fiecare dimineaţă ne gândim la ce anume vrem să realizăm în ziua respectivă. Mereu ne propunem lucruri ca: să fiu mai bun, mai înţelegător, să reuşesc să termin toate treburile în timp record. Nici măcar o singură dată nu ne dorim să realizăm un lucru negativ precum: să bârfim, să fim indiferenţi sau să minţim. Totuşi, zilele noastre nu mai ştiu cum e să fie pline de Duh Sfânt şi de roadele acestuia. Chiar trupurile şi sufletele noastre s-au obişnuit să simtă cum păcatul le mănâncă pe dinăuntru.


Am încetat să ne mai analizăm faptele şi vorbele. Am început să ne ucidem prin cuvinte şi să ne dărâmăm din priviri. Când ne întreabă cineva dacă am fost într-un loc anume, noi răspundem senini "Eu, acolo? În niciun caz!" Mascăm adevărul printr-o minciună pentru că ne e frică de etichete. Când pastorul te ia la rost şi doreşte să afle de ce nu ai mai venit la biserică, tu rămâi rece, răspunzând "Ştiţi, nu mi-a permis timpul ! " . Când cineva îţi cere părerea şi spune "Îmi vine bine haina aceasta ? Îmi stă bine părul ? ", tu răspunzi mecanic "Bineînţeles. Areţi fantastic ! " Cât la sută din ceea ce ai spus ai şi crezut ? Mai bine spune adevărul, decât să ai gânduri nepotrivite despre ceilalţi. Mai bine accepţi că pe moment adevărul doare, decât să trăieşi o viaţă mustrat de minciuna ta. Luăm lucrurile cu atâta uşurinţă, nepăsându-ne că prin tot ceea ce facem ne pătăm conştiinţa. O conştiinţă pătată şi o haină cerească murdărită, nu au fost niciodată uşor de privit.


Minciuna ucide, lipsa de adevăr dezbină biserici şi destramă prietenii. O relaţie bazată pe jumătăţi de adevăr, nu are continuitate, e sortită eşecului. Minciuna pentru Dumnezeu e o urâciune, nesinceritate ne face să fim mai puţin plăcuţi înaintea Mirelui. Vrem să le facem oamenilor pe plac sau vrem să trăim o veşnicie cu Atotputernicul ? Ce-ţi poate oferi un om, o stare de bine trecătoare şi un zâmbet care se învecheşte ? Domnul nostru, îţi poate oferi o veşnicie pe străzile pictate-n aur şi-un duh curăţit de orice rană veche.


Haideţi să nu mai fardăm adevărul, să nu mai folosim minciuna pe post de armă. Să ne recunoaştem vina şi să ne asumăm responsabilitatea pentru fiecare greşeală comisă. Harul lui e prea bogat încât să n-aibă iertare pentru toţi. Braţele lui sunt prea mari încât să nu ne poată îmbrăţişa pe fiecare-n parte. Astăzi e momentul să nu te mai minţi, e momentul să ştii că a ta credinţă poate muta munţii. Astăzi e ziua în care recunoaşterea schimbă inima ! Cruce oferă pacea şi mustră blând spre îndreptare.


Mâine nu-mi aparţine, aşa că, de azi mă schimb. Tu ce faci ? Iei hotărâri noi sau mai amâni ?

Viaţă îmbrăcată-n ştreanguri!

Există momente în care te simţi marginalizat, lipsit de importanţă şi fără scop în viaţă. Uneori nu vrei să ieşi din casă ştiind că dacă ar trebui să vorbeşti cu cineva, e foarte posibil să izbucneşti în lacrimi. Te încui în cameră fiindcă nu vrei ca mama să îţi vadă şerveţelele scăldate-n sare. Când priveşti ceva ochii-ţi sunt goi, lipsiţi de reacţie şi simţi cum trupul tău se frânge sub durerea chinuitoare a bagajului conştiinţei.

Viaţa are gust amar, iar zilele parcă sunt nopţi lungi. Zâmbetele par feţe schimonosite, iar feţele triste şi încruntate sunt râsete strălucitoare. Soarele e nor şi ploaia-i mângâiere dulce. Dragostea e o cârpă rece, ce-ţi transformă inima în gheaţă. Îţi spui că tu nu şti şi nu poţi iubi. Îmbrăţişările tale sunt seci şi nimeni nu le doreşte. Îţi deschizi braţele, dar acestea rămân să-ţi atârne asemenea hainelor pe sârmă. Nimeni nu vine să le umple, nimeni nu vrea să răspundă. Cuvintele îţi par bâlbâieli, pentru că nimeni nu ascultă atunci când îţi deschizi gura. Eşti invizibil/ă şi vrei să te faci remarcat/ă. Te afectează într-un mod surprinzător că eşti singur.

Te înţeleg, ştiu că ţi-e greu! Am trecut şi eu prin decepţii în dragoste, am ajuns în pragul depresiei şi m-am simţit un nimeni. Am întâmpinat certuri cu părinţii şi nimeni din biserică nu mă înţelegea. Tânjeam după braţe, dar primeam huiduieli. Îmi doream iubire şi mi s-a dat lipsă de respect. Voiam consolare şi-am obţinut pălmi peste obraji, fiindcă nu-mi era permis să mă văicăresc. Am dăruit încredere şi mi s-a furat liniştea. Am vrut ca zilele să-mi fie pace şi mi s-a dăruit frică care-mi cutremura inima în fiecare minut. Temerile mele au devenit munţi, neliniştile grămezi de netrecut şi lipsa de afecţiune s-a lipit ca o cicatrice pe tot trupul meu.

                                                 Iată că am fost amândoi acolo.

         Tu ai ales să-nghiţi un flacon de pastile şi să dormi liniştit.Eu mi-am înghiţit durerea şi sunt trează căci lupta se dă şi noaptea.
          Ai cumpărat o lamă şi ţi-ai tras o brazdă prin vene, lăsând ca viaţa să ţi se scurgă încet. Am rămas pe Pământ şi bolovani mi-au distrus faţa, mi-au zdrobit mâinile, dar viaţa se luptă să nu-mi părăsească trupul.
          Ai luat o sfoară şi ţi-ai împrejmuit gâtul cu ea, de parcă tu ai fi fost un fel de animal. Respiraţia se încetinea şi pulsul tăcea. Eu am luat jugul lui Hristos şi mi l-am făcut prieten. Eu m-am respectat şi acum pulsul îmi bate tot mai tare pentru Cer.
          Aveai un prieten poliţist, care poseda Carpaţi în dotare. Ai reuşit să muşamalizezi furtul, dar în ziua următoare ţi-ai distrus frumuseţea de tâmplă. Mie în schimb mi s-a furat toată încrederea, dar am continuat să cred. Nu am renunţat! Nu mi-am dorit să fiu un creier într-un borcan. Nu, nu încă!

Decizia îţi aparţine! Ştreangul va fi păcatul tău până în veşnicie. Urmele lui vor fi vizibile o eternitate. Eşti gata să porţi acest colier până în infinit?

Eu nu sunt dispusă, aşa că rămân ancorată în dragostea ce pare a se stinge încet. Continui să cred în oameni care m-au dezamăgit, să îmbrăţişez trupuri care mi-au ucis frumuseţea. Astăzi lupt, mâine lupt! Oricât de grea ar fi lupta, eu vreau cununa! Nu voi renunţa niciodată!

Gaura se vrea umplută

Îmi curg şiroaiele din ochi şi-mi fac baltă în dreapta şi în stânga. Astăzi am redescoperit că sunt un nimic, o pulbere căreia nu-i aparţine decât nimicnicia, cenuşă acoperită de vise şi de dorinţe imense. Astăzi mi-am dat seama că sunt nefolositoare, că mi-am greşit în fiecare zi menirea şi că am alergat să prind muşte, în loc de gâşte grase.

Am aflat că suntem oameni care nu ştiu să se dedice, să înfrunte sau să accepte totul cu fruntea ridicată. Am uitat să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, să alergăm la rugăciune sau să întindem o mână când cineva are nevoie de ajutor. Ne schimonosim de atât urâţenie sufletească şi simţim cum inima ni se ciobeşte în fiecare zi. Muşcăm din lume, dar lumea apucă cu dinţii şi strânge mai tare vieţile noastre. Am ajuns să ne uităm visele în cutia poştală sau în recycle bin. Ne apasă greutăţile inima şi în aerul nostru simţim izul păcatului şi glasurile demonilor cum ne cheamă.

Astăzi, e ziua ta! E ceasul în care trebuie să renunţi la tine şi să-ţi predai viaţa lui Dumnezeu. De dimineaţă, El a pornit în căutarea oamenilor care sunt dispuşi să stea în spărtură. Nu vrei să fi tu omul acela? Cerul are nevoie de tine, doreşte contribuţia ta, pentru că nu-ţi subestimează potenţialul şi e conştient de capabilitatea ta. Vrea inima, sufletul şi trupul tău în slujba Lui.

Nu va fi deloc uşor, pentru că omul din spărtură are responsabilităţi foarte mari. Omul din spărtură trebuie să acopere o gaură făcută de Satan, e chemat să fie uşa care face legătura dintre sacru şi păgân. E obligat să rabde frigul din exterior şi să se bucure de căldura dinăuntru. Zilnic va primi bolovanii invidioşilor şi îi va fi dărâmată credinţa (o va rezidi).Vor sufla vânturi năprasnice şi vor încearca să îi fluture nădejdea, să-i curme strălucirea soarelui. Pieptul lui trebuie să fie o platoşă, capul lui un coif, picioarele lui doar râvnă şi mâinile lui mult adevăr. Nu în cele din urmă, inima lui e garantat un Dumnezeu. Nu orice fel de Dumnezeu, ci singurul Dumnezeu. La 3 dimineaţa trebuie să fie pe poziţie, în zori să-şi poarte lacrimile şi-n asfinţit să-nveţe bagajele să se prosterne la Cruce. Să urce pe cai când trâmbiţa răsună-n casă şi să nu se ferească atunci când pietrele ascuţite îi tau adânc în carne.

Omul din spărtură e sfântul lui Dumnezeu, e chipul Lui oglindit în sclipirea albastrului. Nu e deloc simplu, e dureros şi cu riscuri colosale. Merită asumarea riscului pentru că sfârşitul unei lupte în care eşti învingător e semnul unui premiu. Premiul tău e curcubeu de diamant şi zâmbet de înger, toate agăţate în cununa veşniciei.

De astăzi eu sunt om în spărtură! Am nevoie de tine căci spărtura e prea mare şi-mi suflă fiorul printre coaste. Lasă confortul şi haide să luptăm pentru Pământul nostru reflectat în Cerul Lui!

Şi i-a-nghiţit ţărâna!

Are ochii albaştri ca oceanul, guriţa roz ca o petală firavă de trandafir, mânuţe cu degete ca nişte viermişori. Când o iei în braţe, îşi coboară şi urcă rapid pleoapele arătându-ţi cât de mult iubeşte îmbrăţişarea ta. Zâmbetul ei e ca un diamant a cărui strălucire nu o poţi masca.

Cine nu şi-ar dori aşa ceva? Ce persoană ar avea curajul să renunţe la această minune? Când descoperi o comoară o calci în picioare şi mergi mai departe?

Nu, dar v-aţi acoperit cu ceaţă şi sunteţi mai orbi ca negrul nevăzătorilor. Vă urlă lacrimile pe obraji, dar v-aţi uitat aparatele auditive pe noptieră. Vă înţeapă amarul, pelinul vi se prelinge pe buze, dar nu mai simţiţi nimic, aţi devenit imuni la exterior. Sunteţi bărbaţi impunători, plini de sine, lipsiţi de bun simţ şi caracter (există şi excepţii). Fiind înzestraţi cu putere aveţi impresia că puteţi beneficia de tot. Îndrăzniţi să vă lăsaţi urmele palmelor pe trupurile lor, nemulţumirea voastră pe inimile lor. Demnitatea nu face parte din vocabularul vostru astfel că indiferent de împrejurări găsiţi momentul oportun şi le constrângeţi la un colţ de stradă, le rezolvaţi rapid. Luaţi tot ce-i imaculat, de la inimă până la pudicitate şi nu lăsaţi în urmă decât o burtă imensă, umplută cu un trup ce nu a fost dorit niciodată. Păcatele voastre trag după ele altele. Le siliţi să-şi caute medicii şi să scape de o greutate pe care ar fi trebuit să o poarte zi de zi.

Femeilor, credeţi că voi sunteţi victimele? Da, sunteţi victime atât timp cât cineva vă obligă să faceţi ceva împotriva voinţei voastre. În momentul în care este implicată plăcere, satisfacţia, dispare eticheta de victimă. După savurarea actului în sine rămâneţi cu un test de sarcină pozitiv. Începeţi să vă agitaţi, părul vă e pădure şi căutaţi cea mai bună clinică. Aţi găsit-o şi nici măcar nu vă e silă că veţi vedea un trup într-un lighean. Pentru voi e o nimica toată. Nu vă pasă că i-aţi ucis visele acoperindu-le cu miros de sare şi rugină. I-aţi furat speranţa, i-aţi interzis să-şi coloreze bucăţica de Cer. De ce aţi fost egoiste şi v-aţi gândit numai la bunăstarea voastră? De ce nu ai vrut să-i impleteşti părul înainte de a merge la şcoală, să îi spui că e frumoasă şi că eşti mândră de ea? Îmi repugnă atitudinea aceasta.

Oameni nenorociţi, treziţi-vă căci vă strigă pruncii din pământ! Opriţi-vă din a ucide, nu mai şterpeliţi ochişorii şi mânuţele ca să hrăniţi ţărâna. Ţărâna s-a îmbuibat deja şi dă pe dinafară, nu mai are loc să-şi primească adevăraţii morţi pentru că aţi înecat-o cu zâmbete fragile şi trupuri nedezvoltate.

Mă doare felul distorsionat în care vedeţi, vă alimentaţi imaginea odioasă a eului în timp ce trupul mi-e controlat de spasme dese. Simt flăcările iadului vostru cum îmi uscă boabele de lacrimi. Inima fiecărui prunc ucis parcă-mi bate în minte, prezenţa lor pare a fi mai intensă decât dacă ar fi trăit cu adevărat.

Şi pentru ultima oară spun : TREZEŞTE-TE!

Ambalaj cu suflet!

Timp după timp socializăm, interacţionăm sau ne petrecem orele în faţa unui ecran pretinzând că purtăm conversaţii. Involuntar ne ciocnim de diferite tipuri de oameni, intrăm în contact cu cereşetori sau bogătaşi, cu frumuseţi sau cu oameni mai puţin frumoşi. Fiecare are un ambalaj pe care se străduie să îl menţină la nivelul standardelor pe care şi le-a stabilit. Îl curăţă în fiecare zi, îi aplică parfum, fixativ, cremă şi toate celelalte.

Din nefericire, unii dintre noi ne preocupăm doar de întreţinerea ambalajului. Când îi privesc pe ceilalţi le analizează ambalajul. "Uite, i s-a făcut o gaură acolo în colţ. Astăzi numai are strălucirea de ieri. E cam şifonat pe la spate. Nu înţeleg cum şi-a permis să iasă aşa din casă. Oare nu-i e ruşine cu el?"

Cel pe care îl analizezi superficial, cel căruia îi pui etichete e altfel decât îl vezi tu. Mâinile nu-i sunt crepate pentru că nu a avut bani să-şi cumpere cremă ci pentru că munceşte din greu ca să-şi întreţină familia. Hainele îi sunt şifonate pentru că a dat toţi banii pe medicamente şi i-au tăiat curentul. Nu se acoperă cu fond de ten, pentru că cearcănele bolii ar arăta mult mai rău. Nu stă cocoşat pentru că vrea să iasă în evidenţă, o face pentru că trecutul îl doboară.

Data viitoare când vrei să judeci ambalajul gândeşte-te de două ori. În spatele unui păr ciufulit, poate fi o tumoare canceroasă. Ascunsă printre nişte vorbe spuse aiurea poate fi o decepţie în dragoste. Mână în mână cu un zâmbet forţat, poate merge moartea care bântuie familiile.

Judecă aşa cum vrei să fi judecat. Lasă ambalajele şi superficialiatea. Renunţă la făţărnicie şi impune-ţi să vezi sufletul oaselor învelite în ambalaj. Poţi să o faci!

Promovezi copii, dar visezi originale

Îţi sună alarma, apeşi ameţit pe amânare şi continui să dormi. Somnul nu-ţi mai e la fel de liniştit, te răsuceşti în pat, dar într-un final decizi să te ridici. Buimac, apeşi clanţa de la baie, porneşti apa şi-ţi înmoi mâinile. Te stropeşti puţin pe faţă, iar prospul aspru pare a-ţi vătăma tenul.Totul pare ridicol de normal până aici.

Apoi ridici ochii şi-ţi priveşti reflecţia în oglindă. Nici o reacţie, nici măcar pupila nu pare a se contracta sau a se mări, încerci să zâmbeşti dar parcă oglinda-şi bate joc de tine şi colţurile buzelor se lasă şi mai tare. Încreţeşti fruntea şi ridurile par mai adânci decât erau ieri, înstrâmbi din nas şi rămâi surprins de hidoşenia ce ţi s-a pus în faţă. În creierul tău o întrebare se descoperă: "Oare am uitat cum arăt, sau trăiesc într-un corp dominat de o dublă personalitate?"

Să-ţi spun eu cum stă treaba. Nu ai uitat cum arăţi şi nici nu suferi de dublă personalitate. Eşti doar chituit. Eşti un robot, un trup cu carne, dar mecanic. Eşti ten uscat cu implant de marionetă, eşti bucăţi de plastic lipite cu super glue. Acesta nu eşti tu. Unde te-ai irosit? Pe care drum te-ai uitat pe tine şi te-ai îmbrăcat în straiele lumii?

Coatele-ţi sunt julite, genunchii zdrobiţi pentru că vrei din răsputeri să fi în top cu moda, să te potriveşti cu sablonul deformat al societăţii. Cauţi să îţi pui tone de fond de ten crezând că aşa maschezi apariţia unui coş. Poţi să-ţi ungi faţa şi cu smoală dacă vrei, dar inima ta nu va deveni mai bună. Te îmbrânceşti ca să prinzi locurile din faţă, dar uiţi să alergi cu râvnă către Cer. Poţi să dobori oamenii din jurul tău, dar în zadar dacă nu ai învăţat să ucizi duhuri necurate. Te-ai plafonat şi îţi dai seama că eşti clona tuturor, eşti umbra unei lumi. Ai devenit un xerox, o semnătură falsificată, o bancnotă imposibil de folosit.

Universul nu-ţi aparţine, nu joci în viaţă ci viaţă joci. Uiţi de tine şi devi o cioară, ai avut un Dumnezeu şi acum ai un idol pe braţe, pe picioare, pe viaţă. Dumnezeul care trebuia să-ţi ofere unicitate, e acum unicul familiar şi mult prea demodat pentru mondeni. Mentorul tău e acum o filă dintr-o carte uzată şi o urmă lăsată în urma îngopării unei rugăciuni. Acum nu mai ai vise pe geamuri, acum ai cioburi de vise. Nu mai ai Creator, ai doar incubator şi electricitate. Făuritor de gânduri măreţe nu mai ai căci L-ai uitat şi L-ai schimbat cu dorinţa de a fi pe plac tuturor.

E timpul tău, e timpul ca masca ta să se sfărâme. Vreau ca tu să străluceşti. Ştiu că vei reuşi fiindcă întotdeauna originalele divine rămân pentru vecie. Trăieşte-ţi originalitate şi uită copia. Visează Albastrul şi îneacă noroiul. Azi umbra copiei tale se-afundă vertiginos în cutia eşecurilor, iar trupul originalului tău zboară mândru în universul reuşitei.

Urme de scrum pe vise

S-a visat scriitoare, dar părinţii ei o vedeau medic. A strâns din dinţi, şi-a învelit degetele în pânză, a ucis petele de dorinţă şi le-a încuiat într-un cufăr. A început să cheltuie banii pe manuale de specialitate (neurochirugia era aspiraţia dureroasă). A tras de conştiinţă, a înecat-o în propriile vise şi s-a apucat să lupte pentru ceva ce o epuiza.

A reuşit să termine facultatea, a finalizat masteratul cu brio şi a început să profeseze. Prima operaţie i-a întors stomacul pe dos, i-a împânzit ochii de lacrimi şi i-a frânt mâinile într-un tremur chinuitor. Atunci şi-a spus: " Mi-am făurit vise şi le-am acoperit cu cenuşă. N-am avut nimic, dar am renunţat la nimicul meu pentru acel ceva al altora. Îmi vreau nimicul înapoi! Am fost înzestrată cu sensibilitate şi cu mări curgătoare pentru a şti cum să ating inimile oamenilor, nu ca să le spun că tatăl lor a decedat pe masa de operaţie. Mă doare scrumul viselor mele neîmplinite."

 Eu ce-am făcut? Tu cum ai procedat?

Ţi-ai lăsat visele de izbelişte? Le-ai uitat pe podea şi le-ai sfărâmat cu tălpile-ţi trudite?

Visele te definesc! Ai împlinit visele altora - te-ai pierdut pe tine. Trăieşte-te ca pe un vis. Dacă visele-ţi sunt cioburi, tu nu eşti decât un ciob dintr-o mulţime. Dacă visele-ţi sunt ruină, tu eşti monument într-o pădure de plopi.Rătăceşte-te din nou şi lasă visele să te găsească.

Sertarul tău cu vise vrea să-şi găsească cheia. Fructificarea talentelor tale o să-ţi aducă împlinire, iar nouă tuşul visului tău ne va imprima un surâs de aur. Harul tău ne vindecă, scrisul tău ne mângâie, vocea ta ne înalţă, desenele tale ne dărâmă şi ne ridică Cerul, fotografia ta ne scoate ochii din orbite, mâncarea ta ne încântă papilele gustative, clădirile tale ne dau căldură.

Tu eşti totul tău, totul nostru, dar numai alături de visul ce te defineşte. Te vrem aici cu plămânii plini de aer ca să-ţi poţi usca praful de pe cutiuţe. Vrem fiecare dorinţă pe care o respiri.

                                                     Te vreau pentru că ştiu că poţi. 

Curcubeu de toamnă.

 O postare puţin neobişnuită. Am ales să postez pentru că a reuşit să mă uimească. 

Nu mă surprinde neapărat prin calitatea fotografiilor ci prin senzaţionalul peisajului pe care îl surprinde. Felicitări, Cristi Urda! ( http://official-cristi-u.blogspot.com )

  

  A mea toamnă-i flux- reflux.

Fluxul aduce strângerea liniştitoare a amurgului pictat în nuanţe de lâmâie amestecată cu rodie.
 Creează senzaţia de plin, dar spre sfârşit simţi cum printre degete ţi se preling spumele durerii obosite de atâtea frunze.
Te stropeşte cu sare udă, care apoi se dezlipeşte de tine aşa cum melancolia merge mână-n mână cu rafalele de vânt puternic.
Îţi dă nostalgie cât plaja, dar te învaţă să vezi doar puţinul dintr-un firicel de nisip.

Refluxul ia tot, indiferent dacă-i al lui sau nu.
Fură puţin din amintirile moarte, îţi cucereşte o părticică din prezentul înfloritor şi-ţi domină viitorul parcă înceţoşat.

Toamna sunt eu - cu frunze ce-mi atârnă leneşe pe braţe, cu vânt ce-mi zboră rece prin păr,
cu roş ce-mi colorează buzele, cu sufletul dogorit de atâta miresmă de septembrie.

Eu - o toamnă.

Era 1 Sptembrie şi mă încăpăţânam să-mi găsesc locul. Am reuşit să ruginesc câteva frunze, să dezvelesc câţiva copaci, dar atât; nimic mai mult. Nu am putut să umplu ochii cu lacrimi, să clădesc în inimi nostalgie, să pun pe feţe zâmbete obosite. Nu am făcut nimic din ce ar fi trebuit să facă o toamnă obişnuită.

Iată ce am avut curajul să fac:

- am lăsat căldura soarelui să mai zâbovească o vreme

- am făcut covor subţire de frunze, cât să nu uite furnicile că e toamnă

- am încetinit alergarea pulsului doar atât cât să se simtă schimbarea dintre vară-toamnă

- am semănat boabe de melancolie doar acolo unde nu mai existau amintiri

- am presărat nostalgie în locurile pustii, lipsite de verdeaţa toamnei

- am turnat pelin doar pe zâmbetele răutăcioase şi mândre

- am sfărâmat numai inimile orgolioase şi încăpăţanate

- am dărâmat suflete şi le-am acoperit de frunze putrede, ca primăvara să le renască mai gingaşe şi mai albe

- am ucis vorbele "pline de duh" şi am adus cuvinte de alinare

- am frânt crengile braţelor ca să le pun carne şi dăruire

- te-am ucis ca să vezi adevăratul TU în oglinda cerului

Acum sunt extenuată de atâta curaj. O să adorm sub frumuseţea gri a norilor. Voi lăsa amurgul ruginiu să mă amorţească şi apoi noaptea să mă îmbrăţişeze cu un negru de moarte.

P.S. : Mi-a fost drag să văd cum frunzele mele v-au schimbat!

Secolul păcii!

                                 

                            Zbucium dureros e lumea de astăzi, mâini amputate şi picioare de lemn.

Se construiesc păsări din aluminiu şi se ridică împărăţii de beton. Oamenii se străduiesc să ridice clădiri impozante, să clădească turnuri colosale. Au reuşit să o facă, dar la un moment dat lucrarea mâinilor lor le-a stat împotrivă. Avioanele lovesc cu forţă grămada de beton şi o dărâmă. Fiinţele umane au devenit victimele efortului lor. (11 Septembrie 2001- SUA)

Timpul a săpat gropi profunde în scoarţa pământului, apoi boabele de apă le-au umplut şi-au dat naştere mărilor şi oceanelor. Ne-am udat trupurile în căldura lor şi ne-am acoperit cu umezeală proaspătă. Ne-au îmbrăţişat frumos până ce s-au revoltat şi au ieşit din matcă. S-au năpustit chinuitor asupra trupurilor noastre fragile, ne-au înfundat branhiile şi alveolele pulmonare cu lichid incolor şi inodor. Ne abandonează, anchilozându-ne simţurile, respiraţia şi chiar viaţa. (24 Decembrie 2007- Asia)

Se zguduie mocirla şi ne doboară vii. Ne-acoperă ţărâna şi ne îngroapă moartea. Dărâmă case şi frânge oase. Face fărâme din inimi pline de putere, descoperă carnea şi arată adevărul greu ce s-a ascuns sub nişte cârpe. Ai ucis peste 100.000 de zâmbete şi ai furat braţele care ar fi vrut să-şi strângă copii la piept. (13 Ianuarie 2010- Haiti)

Pregătiţi sitele, nu lăsaţi impurităţile să treacă. Acoperiţi-vă gurile şi interziceţi aerului să vă umple plămânii. Coşmarul reactiv prinde cu dinţii de locul lui. Cernobâlul a înviat şi s-a reîncarnat în Fukushima. Nuclearitate, lipsă de energie, puls accelerat, frică adăpostită în duhuri tulburate. (12 Martie 2011- Japonia)

Calamităţi naturale care ne clatină fiinţele, ne transformă în frunze putrezite purtate de vântul răcoros al toamnei.Ne trece Apocalipsa prin şira spinării şi noi încă moţăim. Avem spasme scurte când auzim despre dezastre, dar apoi ne reluăm activităţile obişnuite.

Am obosit să înghit pământul şi să mă înece apa. Am clacat în a mai dori ceva bun pe Pământ, dar am înflorit sperând la o revenire sfântă. Vino pace, cu toată liniştea ta adorată! Vino, Isus!

Deliciu sonor!

Toată lumea vorbeşte despre ea, discută despre efectele ei, dar uneori ajung să-i uite esenţa. A reuşit să-mi aducă bucurie, m-a făcut să tresalt şi să dansez, mi-au mijit lacrimile în colţul ochilor datorită ei. Dar cine-i ea?

E arta ascunsă a sufletului. Fără sentimente şi dăruire, sunetul ei este ineficient şi gol. E mângâierea lină ce acoperă o inimă plină de urmele trecutului. E mâna ce dă la o parte negrul apusului şi aduce la vedere înfloritoarea lumină a viitorului răsărit. E cuvântul ce reuşeşte să îngroape în lacrimi sufletul suferind. E zâmbetul ce face lumânarea să-şi uite ceara şi să-şi stingă flacăra.

Versul ei te motivează să te schimbi, să-ţi alungi durerea şi să-ţi pui inima pe altarul dăruirii. Versul ei te duce până-n groapă, ca apoi să-ţi consolideze viaţa în vârful văii. E istoria unui mileniu, a unui secol, sau a unei singure clipe. Marchează teritorii de mult uitate, pecetluieşte iubiri de mult amorţite. Deschide cufere ofilite de praf şi îngroapă cenuşa amintirilor prezente.

Ecou şi răsunet, sublim şi zgomot,sare şi miere, infern şi paradis. O compoziţie de contradictoriu. Un paradox vizibil, dar apreciat şi dorit. Pare imposibil, dar se plimbă sub nasul nostru zilnic, ne zguduie puternic minţile şi-apoi ni le domoleşte uşor.

Iubirea care atinge coarda sufletului e muzica. Oricât de surd te crezi nu ai cum să nu o auzi, dacă ai impresia că nu simţi nimic, să şti că ea te va străpunge ca o sabie bine ascuţită. Versul, sunetul ei te copleşesc şi nu i te poţi împotrivi. Te domină şi te trânteşe la pământ ca să-ţi împodobească ziua cu har şi să-ţi împrăştie printre rândurile vieţii sclipiri de sunet fermecător.

                          Fără muzică n-ar fi om devenit etern şi n-ar fi cer numit divin.

Fără schimbare, recunoaşterea este ineficientă!

Azi recunosc!

Recunosc că nu m-am gândit la suferinţă şi la necazul care bântuie pământul. Nu m-am gândit până nu au început să mă doară articulaţiile. Atunci un gând mi-a săgetat mintea. M-am întrebat de ce îmi vine să mă plâng pentru nişte nesuferite de articulaţii când alţii nu au mâini pe care să le mişte.

Recunosc că am uitat de picioare şi mi-am amintit de ele atunci când am văzut un copil împiedicându-se şi julindu-şi genunchii. A început să plângă isteric şi să urle ca din gură de şarpe de îmi venea să-i spun "Opreşte-te, nu mai dramatiza. Acolo undeva sunt oameni care mângâie roţile scaunului şi nu picioarele."

Am văzut persoane încruntate care-şi pironeau privirea în betonul rece şi înaintau încordaţi. Aşa, ţineţi-vă privirile pe betoane şi trăiţi între patru pereţi (recunosc că am fost şi eu pe acolo). Atunci am remarcat că există oameni care au ochii orbi şi totuşi îi ridică spre cer şi întind mâna spre albastrul pătat de nori.

Recunosc că mi-am acoperit urechile ca să nu mai aud reproşuri şi sfaturi care mă deranjau. Mi-am pus filtre atât de fine încât nici praful nu mai intră. Dar, Doamne, de ce sunt făţarnică şi egoistă? De ce nu pot să cred că Tu-mi vorbeşti prin tot? Îmi permit luxul "de a fi cineva" care aude, când alţii percep muzica prin imagini. Alţii nu ştiu ce-nseamnă să auzi un "Te iubesc" sau un "mulţumesc că exişti".

O prietenă şi-a pus extensii deoarece îşi dorea părul lung. Aruncăm banii pe păr de "capră" ca să-l purtăm noi. Uităm să ne amintim că la secţia oncologie chelia e la ea acasă. Acolo ficatul e făcut ferfeniţă, sângele se luptă cu particule infime de boală. Acolo frumuseţea-i dureroasă.

Dragii mei, azi am recunoscut că nu ştiu să apreciez ceea ce am şi că nu ştiu să preţuiesc ceea ce nu-i al meu. Îmi iubesc trupul, deşi nu-mi aparţine. Recunosc că nu m-am gandit că altora s-ar putea să le meargă mai rău ca mie. Durerea mea era cea mai mare, incomparabilă pe lângă a celorlalţi.

De azi mi-am luat inima la plimbare şi colindăm să alinăm durerile altora şi nu pe cele personale.

                         Ne însoţeşti sau te complaci în aşa zisa stare de "neputinţă"? 

Trădare presărată cu lumină

Noaptea se gândeşte să acopere oraşul, meditează dacă să-şi unească pleoapele şi să facă întuneric în jurul ei. Dar ziua-i spune „mai stai puţin, mai stai. Vreau să mai văd încă o data dulceaţa apusului şi contopirea norilor cu munţii.”

Şi noaptea mai stă, mai stă, dar aşteptarea doare. Începe să simtă cum râuri roşiatice îşi aruncă focul peste lumina zilei şi cum vin să se unifice cu întunecimea lui. Durerea lui creştea cu fiecare picătură de roşu ce-i păta negrul imaculat. Braţele de lumină cuprindeau sfâşietor picăturile impure rezultate din suprapunerea albului cu griul. Sărutul astrului pe buzele zilei a rămas ca un tatuaj permanent a cărei apariţie aducea o suferinţă  profundă.

Noaptea se simţea înşelată de zi, iar zilei nici că-i păsa. Şi-a lăsat profunzimea colorată de razele soarelui, şi-a dăruit puritatea unui astru de lumină impertinent. De ce te-ai dat iubito unui picur de roşu când puteai cuprinde o mare de negru? De ce m-ai lăsat să te aştept ore în şir ca să mă simt trădat? Cum ţi-ai permis să-mi furi inima şi să mi-o transformi în fărâme de lumină?

De astăzi, draga mea zi, mă despart de tot ce ai tu. De astăzi îţi vei vedea de cerul tău albastru şi pătat de razele iubitorului tău soare. De astăzi vei trăi în singurătate, iar eu mi-o voi rumega pe-a mea. De astăzi te-am părăsit pentru că nu mai am inimă întunecată ci inimă de lumină şi scânteie de strălucire. Adio, ziua mea!

(Fotografie: Cristi Urda) 

Familia - împlinire nepieritoare

Am pregătit o surpriză pentru mama şi tata ca să le arătăm cât de mult înseamnă pentru noi. Totul s-a lăsat cu lacrimi de fericire şi uimire, îmbrăţişări de grup şi pupici.

" Mami îţi mulţumim că în fiecare dimineaţă te trezeşti, ne pregăteşti micul dejun, pachetele pentru şcoală şi abia după ce noi plecăm ai timp de tine. Abia după ce ne vezi pe noi sătui şi fericiţi, te gândeşti că încă nu ai mâncat, că ai de făcut aia şi aia. Când vrei să-ţi cumperi o rochie renunţi şi spui că noi merităm mai mult o haină nouă decât o faci tu. Îţi osteneşti trupul pentru a ţine casa curată, rişti să-ţi răneşti degetele pentru a ne aştepta cu o mâncare caldă în fiecare zi. Când mergem în oraş îţi dai şi ultimul bănuţ din portofel doar pentru a nu ne simţi inferiori prietenilor noştri. Când cineva ne subestimează, tu îţi pui toată credinţa în noi. Când te supărăm şi ne pedepseşti, ştii să o faci cu toată bunătatea. Când suntem doborâţi de dezamăgire, îţi pleci genunchiul şi faci din lacrimă prietenul tău. Venim şi te îmbrăţişăm şi oboseala ţi se simte-n braţe, dar îţi spunem strânge-ne mai tare şi-ajungem să fim sufocaţi de dăruirea ei. Fiecare problemă pe care o avem o aduce la tine şi ne asculţi cu nerăbdare, pentru că se pare că ai soluţii pentru orice. Mamă, eşti soarele nostru şi fără tine căminul nostru n-ar avea căldură. Ai reuşit să transformi casa noastră într-un cămin şi fiecare dintre noi a devenit o familie. Ai reuşit să ne înveţi ce-nseamnă să acceptăm şi să iertăm. Deşi uneori aruncăm cu bolovani în tine îi primeşti în tăcere, dar apoi ne săruţi numai cum tu şti să o faci şi putem simţi cum ne-ai iertat. Eşti dovada vie de iubire. De-am mai trăi o viaţă tot pe tine te-am vrea mamă. Te iubim mai mult decât ştim să arătăm, mai mult decât îţi poţi închipui. Picăturile tale de rouă te sărută cu iubire. "


" Tati, ştim că trudeşti pentru noi, pentru familia noastră, dar vrem să te vedem mai mult decât dimineaţa la micul dejun şi duminica. Vrem să te vedem toată ziua dacă s-ar putea, vrem să îţi mulţumim că laşi durerea de o parte şi continui. Vrem să ştii că vedem fiecare sacrificiu, înţelegem fiecare stres chiar dacă părem mici şi neinteresaţi. Ştim fiecare picătură de transpiraţie care se naşte pentru noi, cunoaştem fiecare bătătură din palmă pentru că braţele tale ne ocrotesc puternic. Zâmbetul tău obosit ne linişteşte inima fricoasă, mâinile tale ce ne şterg lacrima sunt binecuvântare dumnezeiască. Credem că rugăciunea ta poate muta şi munţii, credem că poţi lupta cu ursul şi vei ieşi învingător. Credem atât de tare în tine, încât nu avem cum să fim dezamăgiţi. Ne-ai învăţat să ne construim vise şi ne-ai ajutat să le îndeplinim. Ne-ai ascultat cu cel mai tandru calm şi-apoi ne-ai spus că Dumnezeu le are toate în control. Ţi-ai dat bucăţica de pâine din gură ca noi să nu murim de foame, ti-ai dat fiecare răsuflare ca noi să putem trăi mai bine. Când norii făceau zid în faţa noastră, suflai cu putere şi aceştia dispareau. Iubim să te ştim puternic, dar ne place să te vedem cum te topeşti după mama. Ne place să te vedem cum devi copil şi-i spui că o iubeşti, că ţi-e dragă şi că-i scumpă. Tată, nu vrei să fii tu prinţul nostru? (Îţi cumpărăm noi calul alb) Eşti povestea de dragoste pe care o dorim. Răbdarea ta ne face să scrâşnim din dinţi pentru că uneori ne dorim să ne scuturi şi să ne trezeşti. O faci, dar doar atunci când ştii sigur că e momentul potrivit şi culmea îl nimereşti de fiecare dată. Eşti tatăl anului de când ne-am născut până se termină lumea. Suntem mândrii de tine şi cu tine. Te iubim cu fiecare inimioară în parte. Te-mbrăţişează cu devotament ai tăi îngeraşi. " (Ramy, Darius şi Larisa)

Joacă-te pe tine pentru o lume diferită!

Fiecare om are vise de luptător, dar mulţi renunţă la ele pe parcurs. Au impresia că şi-au stabilit ţeluri prea înalte, ţinte prea îndepărtate şi nu vor putea face nimic ca pe visele lor să fie pusă pecetea realizării.

Astăzi vă scriu vouă, celor care aţi renunţat să mutaţi munţii doar pentru că s-ar fi putut să vă zdrobească spatele, celor care aţi îmbrăţişat nepăsarea pentru că v-a fost frică să credeţi, celor care aţi renunţat să schimbaţi lumea pentru că v-aţi obişnuit să ocupaţi scaunele de spectatori.

Sunteţi genul de persoane care nu fac nimic, dar comentează la aproape orice. Aţi transformat lumea într-o arenă, ca pe vremea lui Nero. De data aceasta v-aţi luat bilete în tribuna oficială şi în tribuna VIP. Floricele şi acadele ca să vă îndulcească vizionarea spectacolului. Ochii vă sunt împânziţi de satisfacţie, mâinile vi se fac pumni, iar gurile voastre strigă "doboară-l".

I-aţi lăsat pe cei curajoşi să lupte în locul vostru. Aţi lăsat lumea în mâinile altora. Nu vă pasă că fiarele din lume le sfâşie hainele, le rup oasele, le fărâmiţează credinţa şi le storc inima de vlagă. Sunteţi laşi! Sunteţi ruşinea ce ne transformă pământul într-o bucăţică de Iad. Ei luptă pentru voi şi nu ştiţi să-i apreciaţi, să le mulţumiţi. Îşi vând mâinile ca să vă meargă bine şi să vă lăfăiţi în plăcere ca ipocriţii.

Nu vă place schimbarea ce o aduc ei, nu sunteţi mulţumiţi de rezultate? Atunci ei au nevoie de voi. Cumpăraţi-vă mănuşi şi puneţi-vă braţele în luptă, achiziţionaţi-vă scut pentru credinţă şi aruncaţi-vă în mijlocul leilor, vindeţi-vă frica şi faceţi-vă afacere pentru curaj. Jucaţi-vă cărţile pentru că nu aveţi nimic de pierdut. E numai de câştigat!

Trezeşte-te din laşitate şi hai să luptăm pentru bucăţica de Rai ce ne-a fost acoperită de nepăsare, indiferenţă, frică şi ură!

Regret că azi am regretat...

Regret că azi am dormit prea mult, dar am visat prea puţin.

Regret că azi am privit prea mult la răutatea oamenilor, dar am văzut prea puţin bunătatea lor.

Regret că azi am vorbit prea mult despre ce ar trebui făcut, dar nu am făcut nimic.

Regret că azi am ascultat prea mult bârfele altora, dar nu am avut curajul să le spun să se oprească.

Regret că azi mi-am lăsat prea puţin zâmbetul să strălucească, dar am pus încruntarea la loc de cinste.

Regret că azi am plâns prea mult pentru mine, dar prea puţin pentru durerea altora.

Regret că azi mi-am folosit prea puţin mâinile ca să mângâi, dar prea mult ca să tastez pe facebook.

Regret că azi am făcut prea mult sport, dar am îmbrăţişat prea puţin în mod sincer.

Regret că azi inima mi-a bătut prea puţin în ritmul lumii şi prea mult în felul meu.

Regret că azi m-am rugat prea puţin, dar am scanat prea mult înfăţişarea oamenilor.

Regret că azi am citit prea puţin din Biblie, dar am scris pe sufletul meu indiferenţă.

Regret că azi am uitat să spun "Mulţumesc", dar nu m-am oprit din "vreau aia şi aia".

Regret că azi mi-am purtat masca şi m-am uitat pe mine.

Regret că azi nu am avut încredere, dar am avut prea puţin suflet ce se zbătea pentru a accepta.

Regret că azi am suferit prea puţin şi am învinovăţit prea mult.

Regret că azi am uitat de "Te iubesc", dar n-am uitat de licărirea de ură.

Regret că azi sunt nevoită să-mi contabilizez regretele. Regret să ştiu că am atât de multe regrete.
(Câte regrete ai avut azi? Ne luăm la întrecere în cursa regretelor sau le dăm pe toate de o parte?)