Amurgul răsăritului de ieri

Am numărat zilele până astăzi. Îmi aduc aminte ce făceam anul trecut pe vremea asta. Rememorez iarna proaspătă de ieri. Ţin minte că atunci era o pătură de vată pufoasă şi ne era teamă să nu-i ştirbim frumuseţea. Te ţineam strâns de braţ şi frigul îmi amorţise obrajii într-un zâmbet. Visam cu ochii deschişi şi-mi citeam printre fulgii de nea povestea de dragoste trăită alături de tine. Lătrau câinii de se speteau, dar căldura palmei tale mi-a cuprins până şi inima, astfel pulsul meu a devenit regulat. Treceam prin noapte ca prin lumină, căci tu erai soarele ce-mi topea gheaţa de pe gene.

Păşeam asemenea unei balerine, ca să-ţi simt dansul prin tot trupul. Râdeam colorat ca să-ţi arăt că ecoul din mine e mai frumos ca cel al clopoţeilor. Te-mbrăţişam cu braţele-ngheţate ca să simţi cum iubirea mea te striveşte. Stăteam dreaptă înaintea ta, dar genunchii inimii mi se plecau şi spuneau "Mulţumesc Cerule că într-o noapte de gheaţă ai răsărit peste mine cu o minune". Îmi strălucea frumuseţea lacrimilor în colţul ochilor şi tu-mi spuneai că sclipesc mai tare decât stelele. Întreaga ta făptură emana splendoarea Raiului, erai cadoul pe care l-am cerut în fiecare scrisoare adresată Cerului.

A trecut o vreme de atunci şi parcă totul a fost un vis frumos. O iluzie de care am ţinut cu dinţii ca nu cumva să se împiedice în limbile ceasului şi să se întâlnească cu timpul. Cred că te-am dorit atât de tare încât am ajuns să te sfărâm prin vrere. A curs o lume-ntreagă prin mine de atunci, dar nu mă pot desprinde de visul ce-mi lumina pământul, acelaşi veşnic tu. 

                                             Dar tu, îţi mai aduci aminte?