Veşnică speranţă - iertarea

Cu o săptămână înainte de Cină ne gândim că ar trebui să facem rânduială în vieţile noastre. Ce am dărâmat într-o lună vrem să clădim într-o săptămână. Agitaţia e în toi: zile de post, rugăciuni peste rugăciuni, biserică şi fapte bune. De ce suntem atât de naivi încât să credem că putem rezolva totul cu nimicul acesta? O facem pentru că suntem umani, pentru că avem încredere că Golgota va rămânea veşnic acolo.

Eu vreau să renunţ la asta şi încep prin a spune : Doamne, iartă-mă că Te-am vândut pe treizeci de arginţi şi că Ţi-am dat o sărutare prefăcută. Te-am legat nerăbdător şi Te-am trimis în faţa Anei şi a lui Caiafa. Când m-au întrebat oamenii dacă sunt dintre-ai Tăi am răspuns de trei ori că nu Te cunosc. M-am lepădat de Tine şi-am renunţat uşor la dreptul de a mă numi fiu de Dumnezeu. Când toţi strigau Baraba, am început şi eu să cer un tâlhar în locul unui Rege. Zilnic am adăugat câte un spin coroanei Tale, Ţi-am străpuns fruntea prin vorbe şi fapte demne de dispreţ. Ţi-am făcut haină din purpură pentru că sufletul mi-era atât de pătat încât am uitat ce înseamnă puritatea. Mi-am spălat mâinile nepăsător şi-am arătat cu degetul, spunând soldaţilor „Răstigniţi-l, răstigniţi-l”. Ţi-am pus o bucată de lemn în spate la acesta în fiecare zi mai adăugam câteva greutăţi, plus că te-am biciuit tot drumul până la Gabata. Iartă-mă că Ţi-am făcut cruce din păcate, iartă-mă că Te-am răstignit zilnic prin judecată. Am luat piroanele şi le-am înfipt cu ură adânc în carnea ta. Ţi-am străpuns coasta cu suliţa şi-apoi am jucat zaruri pe haina-ţi îmbibată de sânge divin. Am fost un tâlhar îngâmfat care nu-şi dorea o veşnicie cu Tine, ci unul care se poticnea în vorbele oamenilor. Ţi-am dat să bei oţetul nerecunoştinţei mele şi fierea rugăciunilor care se opreau în tavan. Nu Ţi-am zdrobit fluierele picioarelor fiindcă ştiam că deja eşti mort. Te-am ucis prin eul imens, prin rebeliunea şi ochiul critic cu care priveam lucrarea mâinilor Tale.

Tată, acum inima mi se strânge şi ochii-mi varsă râuri de lacrimi. Trupul mi se frânge sub povara colosală a fărădelegii. Te strigă sufletul din abis şi-ntinde braţele ca să-L ridici. Ochii mei tânjesc după vederea feţei Tale. Urechile mele se topesc de dor după sublimul vocii cereşti. Mâinile mele doresc să simtă din nou atingerea sfântă. Picioarele mele tânjesc după elanul vital care eşti Tu. Buzelor mele li se frâng cuvintele şi gurii mele i-au amorţit vorbele, de aceea, înainte de a mă prăbuşi sub Cruce cu ultima fărâmă de putere pot spune doar atât : Iartă-mă!