Şi noaptea mai stă, mai stă, dar aşteptarea doare. Începe să simtă cum râuri roşiatice îşi aruncă focul peste lumina zilei şi cum vin să se unifice cu întunecimea lui. Durerea lui creştea cu fiecare picătură de roşu ce-i păta negrul imaculat. Braţele de lumină cuprindeau sfâşietor picăturile impure rezultate din suprapunerea albului cu griul. Sărutul astrului pe buzele zilei a rămas ca un tatuaj permanent a cărei apariţie aducea o suferinţă profundă.
Noaptea se simţea înşelată de zi, iar zilei nici că-i păsa. Şi-a lăsat profunzimea colorată de razele soarelui, şi-a dăruit puritatea unui astru de lumină impertinent. De ce te-ai dat iubito unui picur de roşu când puteai cuprinde o mare de negru? De ce m-ai lăsat să te aştept ore în şir ca să mă simt trădat? Cum ţi-ai permis să-mi furi inima şi să mi-o transformi în fărâme de lumină?
De astăzi, draga mea zi, mă despart de tot ce ai tu. De astăzi îţi vei vedea de cerul tău albastru şi pătat de razele iubitorului tău soare. De astăzi vei trăi în singurătate, iar eu mi-o voi rumega pe-a mea. De astăzi te-am părăsit pentru că nu mai am inimă întunecată ci inimă de lumină şi scânteie de strălucire. Adio, ziua mea!
(Fotografie: Cristi Urda)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Poţi să-mi vorbeşti, fiindcă-mi place să ascult!