duminică, 27 noiembrie 2011

Prin cenuşă s-au ascuns şi perle

Te-ai dus şi tu? Erai ce aveam mai frumos. Erai visul meu pueril, inima mea inocentă şi zâmbetul meu nefardat. Te-ai dus şi tu, a mea copilărie. Acum te rog, măcar astăzi lasă-mă să visez cu ochii deschişi fără să lăcrimez, învaţă-mă din nou să îmbrăţişez fără să-mi obosească braţele şi oferă-mi o inimă fără cicatrici ca să pot iubi cu mai multă sfinţenie şi mai mult suflet.

Te-ai dus şi mi-ai lăsat în schimb înţelepciunea, lecţia, eşecul, înălţarea. Oh, timp udat de ani, m-ai învăţat cum trebuie să iubesc. Mi-am pus inima pe altarul de foc şi ea a fost cuprinsă de căldură. S-a umplut de putere,părea că pulsează viaţă mai puternic cu fiecare minut şi zâmbea cu buzele amorului. Totuşi, nu a reuşit să treacă testul pământului, al vremii, fiindcă s-a spulberat în vânt asemenea nisipului din deşert. M-a transformat în clocot şi-apoi m-a făcut stană de gheaţă. Acum mi-e inima o peşteră rece, un loc captiv al gândurilor sentimentelor mele. Nu regret nimic pentru că am realizat că pot iubi divin şi că dragostea mă poate transforma în înger.

Sufletul mi se chircise de durere şi-n jurul lui era o beznă grea. Căuta o fărâmă cât de mică de lumină, un picur infim de căldură. O vreme nu a găsit nimic şi s-a complăcut în starea de somnolenţă, acceptând şuvoaiele gunoaielor cu fruntea plecată. Murdăria îmi pleca tot mai tare capul, pănâ am ajuns una cu pământul. Atunci, mirosul de ţărână m-a trezit şi mi-am înălţat mâinile pline de impurităţi, ochii împrejmuiţi de durerea păcatului şi am strigat "Doamne, iată-mă! Fă să plouă peste mine lacrimile Cerului ca picurii lui să-mi spele sufletul. Priveşte spre mine şi zâmbeşte-mi ca Soarele. Întinde-mi mâna de Părinte ca să mă pot cufunda în liniştea cicatricilor lor. Doamne..."

Am învăţat că unii oameni judecă pentru că se simt confortabil. Unii spun că iubesc chiar şi atunci când nu o simt pentru că suferă de viroza numită "relaţie şubredă cu Salvatorul". Am realizat că păcatul te poate domina, dar, noi oamenii, suntem atât de puternici încât îl putem dărâma. Acum ştiu că trebuie să ofer fiecărui suflet un zâmbet, să-i spun fiecărei feţe că e minunată şi să-i şoptesc fiecărui prieten că fără el nu aş fi ceea ce sunt astăzi. Sunt conştientă că lacrimile purifică, înalţă şi spală rănile unei inimi distruse. Am învăţat că a lupta pentru Cer înseamnă a câştiga Pământul!

Mulţumesc al meu Preaiubit că până astăzi m-ai condus prin vale, ca vârful să fie tot mai înalt. Mulţumesc că mi-ai trimis îngeri îmbrăcaţi în oameni, care m-au condus prin ceaţa durerii spre biruinţă. Mulţumesc că mi-ai zdrobit inima şi mi-ai furat ce-am iubit mai mult ca să înţeleg că cel mai important pentru mine e o viaţă trăită în Paradis. Mulţumesc că te-ai lăsat răstignit de mii de ori ca astăzi să-ţi pot spune "mulţumesc" ! Mulţumesc că astăzi mi-ai schimbat numele şi de acum încolo îmi vei spui EROU .

marți, 22 noiembrie 2011

Comori cu inimă divină

La început e un embrion, apoi se dezvoltă şi îi poţi distinge mânuţele, picioruşele şi restul trupului. După nouă luni de zile apare zâmbind, asemenea unei lumini ce îndepărtează tot întunericul. Ochii lui aduc Cerul în casă şi când îţi cuprinde mâna parcă îţi atinge inima.

Copii sunt comori nepreţuite. Dumnezeu ni oferă cu un anumit scop, ca să ne testează,să ne înveţe cum să devenim adevăraţi oameni. Pruncii reuşesc să ne educe prin felul în care acţionează atunci când sunt puşi în situaţii critice. Când trebuie să ierte, o fac rapid şi fără resentimente, chiar dacă ochii încă le sunt plini de lacrimi. Când au nevoie de ceva dau dovadă de insistenţă, nu renunţă până nu obţin ceea ce îşi doresc. Zâmbesc plini de dragoste şi îmbrăţişează cu toată inima. Sunt atât de puri şi lipsiţi de răutate încât Cerul li se oglindeşte pe chip. 

Copii sunt binecuvântări ce au venit să schimbe Pământul. În mijlocul răutăţii ei sunt un picur de bunătate, într-o mare de durere ei sunt alinare. Ei schimbă sufletele prin felul în care se ataşează de părinţi, prin felul dezinvolt de a rosti „Te iubesc”.  Când se pleacă pe genunchi îngerii cântă şi Împăratul le răspunde cererilor, pentru că spiritul lor e lipsit de pată şi cicatrici. Lacrimile lor spală munţii de durere şi fac visele să curgă mai rapid spre împlinire. Inima lor micuţă adună o dragoste imensă, o nimă mică ce ar putea adăposti întreaga lume.

Fiii ne sunt modele care ne îndrumă încet pe calea Veşniciei. Ne învaţă cum să uităm răutatea şi să ne agăţăm mai tare de iubire. Ne călăuzesc amintindu-ne că în mijlocul furtunii, Dumnezeu e linişte şi pace. Când suntem doborâţi sub Cruce, ei ne ridică mâinile ca să apucăm poala lui Isus. Când oboseala ne frânge, ei ştiu mereu să şoptească „ Mami, tati sunt mândru de voi. Sunteţi cei mai buni părinţi şi îi mulţumesc Regelui Ceresc că vă am!”

Fiecare copil are chip de înger şi glas divin. Fiecare copil e o bucăţică de Cer în casa lui, e viteazul din armata numită familie. Fiecare copil e reflectarea lui Dumnezeu pe Pământ.

duminică, 20 noiembrie 2011

Trup veştejit îmbrăţişat de un suflet mereu tânăr

Anii noştri trec aşa cum nu ne-am fi gândit vreodată. Când suntem în floarea vârstei nu avem nicio grijă, părinţii ne asigură traiul şi problemele vieţii par atât de departe. După aceea creştem, ne maturizăm şi întâmpinăm greutăţi. Greutăţile ne pot doborî sau din contră, ne pot face mai puternici. Noi suntem încă în stadiul de transformare, mai avem puţin şi ne putem numi adulţi.

Dar, voi, cei cu părul încărunţit de ani, aţi trecut prin toate aceste faze. Încercările nu v-au slăbit, ci v-au dat mai mult avânt, aţi luptat mai energic pentru Cer. Noi, cei tineri, vedem în voi adevărate exemple. Dumnezeu ne învaţă multe lecţii prin intermediul vostru. De la voi am învăţat ce înseamnă să îţi pleci genunchii când eşti doborât, ce înseamnă să plângi cu cel ce suferă şi ce presupune o relaţie adevărată cu Dumnezeu. Ne-aţi îndrumat paşii către veşnicie prin pasiunea cu care vorbeaţi despre Isus. Mereu aţi ridicat mâini curate şi aţi cântat cu inimile atunci când glasul nu vă mai ajuta. În ispite aţi dat dovadă de tărie, întorcând spatele tuturor lucrurilor ce nu-i erau plăcute lui Dumnezeu. Când cineva vă batjocorea, aţi plecat smeriţi capul şi v-aţi întors obrazul oridecâte ori era nevoie. Apreciem enorm că ne-aţi învăţat cum trebuie să umblăm, că ne-aţi oferit o lecţie de viaţă.

Vreau să vă spun că rugăciunile voastre ne ţin în picioare. Când vă rugaţi Cerul se face una cu pământul, sunteţi atât de puternici încât ţineţi biserica pe mâinile voastre înălţate. Fără sprijinul vostru poate ne-am clătina, însă rugăciunile fierbinţi însoţite de Duhul Sfânt ne conduc încet, dar sigur, spre Ierusalimul ceresc.

Voi, cei cu părul nins de viaţă, cu genunchii juliţi de atâta plecăciune, cu ochii roşii de atâtea lacrimi şi cu mâinile crăpate de atâta dăruirea... Voi, fraţi în vârstă sunteţi EROII noştri. Voi sunteţi EROI ai Cerului!

joi, 17 noiembrie 2011

Ei îl consumă "crud"

Braţ la braţ se îndreptau strălucitori spre altar. Au îngenuncheat şi binecuvântarea li s-a aşezat pe umeri. O voce s-a auzit: "Voi fi mereu cu voi, dacă Mă veţi chema ne-ncetat." O vreme toate lucrurile au decurs minunat şi viaţa lor părea o lună de miere interminabilă. Dar cu timpul probleme s-au adunat morman şi înaintarea a fost tot mai dificilă. Intensitatea iubirii scădea în fiecare zi câte puţin, sacrificiul şi-a uitat însemnătatea şi trupurile şi-au trimis căldura la plimbare. Drumul era presărat cu spini, se înălţau ziduri şi se minimalizau actele de tandreţe. Au ajuns să facă ceva doar dacă era absolut necesar.

Familia lor şubredă îşi pierdea din componente mai tot timpul. Şi-a pierdut dulceaţa, bunătatea, dăruirea, romantismul şi ce era cel mai important, Dumnezeul. Astfel se întâmplă că ea era cu ochii înroşiţi de lacrimi şi el cu pumnii strânşi, plini de sânge. Obrajii ei nu mai aveau nevoie de îmbujoreală, pentru că urmele loviturilor îi erau podoabă. Trupul nu-i mai cerea haine, fiindcă vânătăile o camuflau perfect în peisajul sumbru de toamnă.


Asemenea acestui tiran procedează mulţi alţii. Le iau de neveste, afirmă că le iubesc şi apoi sunt cât pe ce să le rupă capetele. Când îi calcă pe nervi, ei apelează la o plesnitură. Când cina s-a răcit, lovesc cu pumnul în masă. Au uitat că mâinile sunt făcute ca să mângâie şi să îmbrăţişeze. Au uitat că iubirea i-a făcut divini, că pacea şi liniştea i-a făcut umani. Din nefericire, nu au uitat să se lase dominaţi de instinctul animalic, bestia din ei se dezlănţuie în voie.

Cel mai grav e că şi copii au de suferit. Urechiuşele lor nu ştiu să se închidă când părinţii se jignesc, ochişorii lor nu ştiu să se strângă când tata o doboară pe mama şi inima lor este prea inocentă ca să poată accepta un bagaj atât de mare. Faţa lor e atât de netedă încât cicatricile lăsate de cruzimea părinţilor, stau ca o amintire tristă în viaţa lor.

De ce vă desfiguraţi soţiile, vă învineţiţi copii şi vă jigniţi Dumnezeul? De ce denaturaţi noţiunea de om care s-a întâlnit cu divinitatea? De ce...

duminică, 6 noiembrie 2011

Veşnică speranţă - iertarea

Cu o săptămână înainte de Cină ne gândim că ar trebui să facem rânduială în vieţile noastre. Ce am dărâmat într-o lună vrem să clădim într-o săptămână. Agitaţia e în toi: zile de post, rugăciuni peste rugăciuni, biserică şi fapte bune. De ce suntem atât de naivi încât să credem că putem rezolva totul cu nimicul acesta? O facem pentru că suntem umani, pentru că avem încredere că Golgota va rămânea veşnic acolo.

Eu vreau să renunţ la asta şi încep prin a spune : Doamne, iartă-mă că Te-am vândut pe treizeci de arginţi şi că Ţi-am dat o sărutare prefăcută. Te-am legat nerăbdător şi Te-am trimis în faţa Anei şi a lui Caiafa. Când m-au întrebat oamenii dacă sunt dintre-ai Tăi am răspuns de trei ori că nu Te cunosc. M-am lepădat de Tine şi-am renunţat uşor la dreptul de a mă numi fiu de Dumnezeu. Când toţi strigau Baraba, am început şi eu să cer un tâlhar în locul unui Rege. Zilnic am adăugat câte un spin coroanei Tale, Ţi-am străpuns fruntea prin vorbe şi fapte demne de dispreţ. Ţi-am făcut haină din purpură pentru că sufletul mi-era atât de pătat încât am uitat ce înseamnă puritatea. Mi-am spălat mâinile nepăsător şi-am arătat cu degetul, spunând soldaţilor „Răstigniţi-l, răstigniţi-l”. Ţi-am pus o bucată de lemn în spate la acesta în fiecare zi mai adăugam câteva greutăţi, plus că te-am biciuit tot drumul până la Gabata. Iartă-mă că Ţi-am făcut cruce din păcate, iartă-mă că Te-am răstignit zilnic prin judecată. Am luat piroanele şi le-am înfipt cu ură adânc în carnea ta. Ţi-am străpuns coasta cu suliţa şi-apoi am jucat zaruri pe haina-ţi îmbibată de sânge divin. Am fost un tâlhar îngâmfat care nu-şi dorea o veşnicie cu Tine, ci unul care se poticnea în vorbele oamenilor. Ţi-am dat să bei oţetul nerecunoştinţei mele şi fierea rugăciunilor care se opreau în tavan. Nu Ţi-am zdrobit fluierele picioarelor fiindcă ştiam că deja eşti mort. Te-am ucis prin eul imens, prin rebeliunea şi ochiul critic cu care priveam lucrarea mâinilor Tale.

Tată, acum inima mi se strânge şi ochii-mi varsă râuri de lacrimi. Trupul mi se frânge sub povara colosală a fărădelegii. Te strigă sufletul din abis şi-ntinde braţele ca să-L ridici. Ochii mei tânjesc după vederea feţei Tale. Urechile mele se topesc de dor după sublimul vocii cereşti. Mâinile mele doresc să simtă din nou atingerea sfântă. Picioarele mele tânjesc după elanul vital care eşti Tu. Buzelor mele li se frâng cuvintele şi gurii mele i-au amorţit vorbele, de aceea, înainte de a mă prăbuşi sub Cruce cu ultima fărâmă de putere pot spune doar atât : Iartă-mă!

joi, 3 noiembrie 2011

Să cadă lanţurile!

Eliberat, fericit, plin de viaţă şi cu zâmbetul mereu pe buze? În niciun caz, toate acestea sunt materialele care alcătuiesc o mască. Astăzi vreau să te încurajez să renunţi la statuia în care ţi-ai transformat fiinţa, dărâmă toată stânca de pe tine. Nimeni nu are nevoie de o marionetă, de o persoană căreia îi este frică să trăiască cu sine însuşi.

E atât de dificil să laşi oamenii să-ţi vadă durerea. Îţi este frică de milă, de compătimire sau de o bătaie pe umăr plină de falsitate. Îţi este teamă să-ţi pui inima în braţele unui om şi s-o laşi puţin să respire. Totuşi, atunci când treci prin necazuri, taci, foloseşti oamenii pe post de pansamente. Când te loveşti de o hemoragie abundentă a durerii, spui "Aduce-ţi mai multe pansamente. Mai mulţi oameni cărora să le zâmbesc fals, mai multe feţe cu care să-mi împânzesc zilele." De exemplu, treci printr-o aşa zisă decepţie în dragoste, omul pe care pretinzi că-l iubeşti te părăseşte. Ce faci atunci? Te retragi şi aştepţi în linişte o reîntoarcere miraculoasă sau ceva mult mai bun? Nu, iată ce o să faci. O să umpli golul lăsat de el/ea cu diferite impurităţi şi te angajezi într-o nouă relaţie cu o persoană pe care nici măcar nu o cunoşti, e ca şi cum ai vrea să bei tot oceanul dintr-o înghiţitură. Fii atât de puternic şi lasă-ţi rana să doară, las-o să supureze fiindcă la un moment dat se va închide şi va deveni o cicatrice. O urmă care se va vedea, dar care nu te va putea doborî niciodată.

Una dintre cele mai profunde suferinţe o reprezintă trecerea în nefiinţă a unei persoane dragi. Te autoeduci, te obligi să nu plângi în faţa celorlaţi şi te străduieşti să afişezi o mină zâmbitoare. Nu eşti deloc puternic dacă faci toate astea. E momentul în care trebuie să te eliberezi, lasă-i pe ceilalţi să-ţi atingă tristeţea şi să-ţi cuprindă cu palmele faţa plină de lacrimi. Oferă-ţi o şansă spre înflorire, spre ridicare şi spre rezidire a viselor ce le-ai pierdut în neant. Viaţa ta merge mână-n mână cu veşnicia celui căruia ţărâna i-a sufocat trăirea. El îţi poartă rugăciunile spre cer şi doreşte să te vadă luptând pentru Podium. Te aşteaptă în Paradis alături de Prinţul ce-ţi conduce astăzi fiinţa prin mările de nefericire. Coroana îşi doreşte strălucirea nestematelor şi vrea să-şi cunoască cât mai curând proprietarul, care eşti tu!

Acum, nu uita, e momentul să laşi lacrimile să-ţi spele mâhnirea. Acordă-i inimii şansa să se simtă sfărâmată, ca mâine să renască mai vie ca ieri. Renunţă la duritatea măştii, spune adio cioburilor şi cuprinde plin de încredere sinceritatea. Dedică-te durerii tale ca să-ţi fie martor în ziua bucuriei! Nu o transforma în templu, ci foloseşte-te de ea până ajungi la maturizare, la un tu fără orgoliu.

E în regulă să plâng azi, fiindcă mâine voi fi liberă. Lacrimile mi-au frânt lanţurile inimii şi mi-au legat aripile mai aproape de Cer!

marți, 1 noiembrie 2011

Suspendaţi între "astăzi" şi "mâine"

Suntem trupuri de carne care-şi doresc visele împlinite, suntem abur care trece odată cu răsăritul soarelui. Suntem statui care se înrădăcinează tot mai adânc în viaţă atunci când ţărâna impunătoare vine să îşi ceară drepturile. Suntem frunze uitate de toamnă care se vor regăsite într-o primăvară eternă.

Suntem umani, limitaţi şi totuşi atât de complexi. Putem să facem alegeri în funcţie de preferinţe, să renunţăm sau să continuăm. Greşeala noastră e că vedem prea puţin frumuseţea din "azi" şi ajungem să ne legăm inimile de un "mâine" care nu ne aparţine, un "mâine" care e mai puţin înfloritor când gându-i este dominat de trecutul dureros al lui "azi" .

Te complaci şi spui că de mâine:

- Voi renunţa la mâncarea nesănătoasă pentru că ţin la starea de bine a trupului meu
- Voi începe să scriu poezii pentru că ştergarul în care îmi păstrez talantul începe să putrezească
- Voi cânta pentru că mi-au amorţit corzile vocale de atâta nepăsare
- Voi fi o floare între spini fiindcă modelele demne de urmat sunt pe cale de dispariţie
- Voi întinde mâinile ca să contribui, să ajut
- Voi citi ca să mă pierd mai des printre spaţiile dintre cuvinte
- Voi bea ceai ca să am motiv să-mi văd prietenii de mai multe ori pe săptămână
- Voi îmbrăţişa cu ambele braţe, cândva s-ar putea să am doar unul
- Voi zâmbi cu mai multă forţă, pentru că e singura mea armă
- Voi plânge pentru păcatele mele ca să dispară petele conştiinţei
- Voi îmbrăca vorbirea mea-n înţelepciune
- Voi spune mai des ce simt pentru alţii fiindcă nu vreau să ofer pământului singura bogăţie pe care am avut-o
- Voi da la o parte orice frică şi voi cere curaj
- Voi îngenunchea şi-mi voi aşeza bagajele sub Cruce
- Voi lăsa ochii să-nveţe cântecele inimii
- Voi fi realist/ă ca să-mi îndeplinesc mai repede visele şi să-mi pot construi cutiuţe pentru altele noi
- Voi renunţa la orgoliu ca să reclădesc relaţiile eşuate
- Voi cultiva speranţa în solul dur al decepţiilor
- Voi accepta fiecare lovitură ca pe o lecţie
- Voi înfrunta inamicii cu fruntea sus, chiar dacă războiul îmi cere viaţa
- Voi reconstrui bucăţile de Cer distruse
- Voi aprecia cel mai infim gest
- Voi iubi fără reţinere, îmi voi oferi inima chiar dacă riscurile de a fi rănit/ă sunt imense
- Voi câştiga pentru că lupt pe frontul lui Isus

Voi face toate acestea de mâine încolo. Ce se întâmplă dacă "mâine" îţi trece printre degete şi vei rămâne o inscripţie pe o piatră funerară? Vei regreta că ai ales un "mâine" în detrimentul unui "azi"?

                                Astăzi te cheamă, astăzi te vrea, astăzi e ziua TA!