E arta ascunsă a sufletului. Fără sentimente şi dăruire, sunetul ei este ineficient şi gol. E mângâierea lină ce acoperă o inimă plină de urmele trecutului. E mâna ce dă la o parte negrul apusului şi aduce la vedere înfloritoarea lumină a viitorului răsărit. E cuvântul ce reuşeşte să îngroape în lacrimi sufletul suferind. E zâmbetul ce face lumânarea să-şi uite ceara şi să-şi stingă flacăra.
Versul ei te motivează să te schimbi, să-ţi alungi durerea şi să-ţi pui inima pe altarul dăruirii. Versul ei te duce până-n groapă, ca apoi să-ţi consolideze viaţa în vârful văii. E istoria unui mileniu, a unui secol, sau a unei singure clipe. Marchează teritorii de mult uitate, pecetluieşte iubiri de mult amorţite. Deschide cufere ofilite de praf şi îngroapă cenuşa amintirilor prezente.
Ecou şi răsunet, sublim şi zgomot,sare şi miere, infern şi paradis. O compoziţie de contradictoriu. Un paradox vizibil, dar apreciat şi dorit. Pare imposibil, dar se plimbă sub nasul nostru zilnic, ne zguduie puternic minţile şi-apoi ni le domoleşte uşor.
Iubirea care atinge coarda sufletului e muzica. Oricât de surd te crezi nu ai cum să nu o auzi, dacă ai impresia că nu simţi nimic, să şti că ea te va străpunge ca o sabie bine ascuţită. Versul, sunetul ei te copleşesc şi nu i te poţi împotrivi. Te domină şi te trânteşe la pământ ca să-ţi împodobească ziua cu har şi să-ţi împrăştie printre rândurile vieţii sclipiri de sunet fermecător.
Fără muzică n-ar fi om devenit etern şi n-ar fi cer numit divin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Poţi să-mi vorbeşti, fiindcă-mi place să ascult!