Iubire, e înc-o dată toamnă-n mine!...

Acum pot spune că a venit și la mine toamna. Nu pentru că plouă în oraș și nu pentru că îngălbenesc frunzele. Nu pentru că strugurii de toamnă îmi stau agățați într-o ureche, în locul cerceilor. Nu pentru că, ci doar așa, de dragul amintirilor.

În mine e toamnă. Am plecat de mult și am ținut cu dinții să nu plâng, crezând că așa aduc prea devreme toamna. Totuși, când mi-a scăpat o lacrimă, am văzut ghioceii înflorind. Nu am știut că, de fapt, aceștia vesteau primăvara. Nu am plâns mult pentru că mi-a fost frică să nu-mi crească petale în orbite și-apoi să cred că totul e un câmp cu flori. Voiam să rămân suspendată în realitate. Din nefericire am rămas, dar cu picioarele-n sus și cu capul în jos.

Acum în mine nu mai am nici flori, nici lacrimi. Am doar niște fruze veștejite pe care le suflă vântul când într-o parte, când în alta. Se mai lovesc câteodată de pereții sufletului și-atunci îmi amintesc. Îmi amintesc că-n mine nu-i nimic mai mult decât amintire. Amintirea venirii tale într-o toamnă timpurie. Te văd și-acum, dar stând cu spatele. Nici nu mai știu dacă veneai sau plecai...

Ai crede că-i pustiu în mine, dar încă-i amintire. Că pleci, că vii, că stai, că iarăși pleci, nu mai contează. Iubire, e înc-o dată toamnă-n mine!...

A crede nu e un verb, e o alegere

Nu știu dacă voi fi vreodată capabilă să-i înțeleg pe oamenii care nu cred în nimic. Probabil pentru că din momentul în care am înțeles cum se mișcă lumea asta, am știut că singură nu voi reuși să răzbesc și să stau în picioare. Am ales să cred în ceva mai puternic decât mine, nu pentru că mă simțeam neputincioasă, ci pentru momentele în care știam că o să mă prăbușesc, că o să sufăr, că o să mă doară rău de tot. Cred, fiindcă asta îmi oferă speranță pentru fiecare zi, iar dimineața pot să mă trezesc liniștită știind că cineva mi-a vegheat somnul. Sigur n-a fost bărbatul pe mâna căruia altele își odihnesc capul, pentru că el nu face parte din peisaj. În schimb, sunt absolut convinsă că a fost Tatăl ceresc.

Oare cei care suferă și nu cred cum reușesc să facă față durerii? Nu cred că se gândesc că fiecare lucru își are timpul și scopul lui. Pentru ei nu există un plan sau ceva care trebuie dus la îndeplinire. Ei își duc durerile de la o zi la alta, de unii singuri. Consider că o viață mai grea de atât nu poți duce. O viață în care nu ai siguranța fericirii, e o viață trăită fără scop, fără împlinire.

Cei care cred în Dumnezeu reușesc să accepte suferința și să vadă partea bună a acesteia. Un cuptor care întărește lutul, îl prelucrează și la final oferă un vas numai bun de folosit într-un mod deosebit. Ei au speranța că mâine rugăciunile le-ar putea fi ascultate și e posibil să se întâmple o minune. Cei care cred sunt parcă mai senini și mai optimiști, dintr-o sută de oameni ai putea să-i ghicești pe cei cu credința.

Pentru cei care m-ați tot întrebat de ce cred în Dumnezeu ați aflat acum. Cred pentru că mă face foarte fericită, pentru că îmi dă încredere și pentru că mă face să mă simt importantă, printre atâtea milioane de oameni. 

"Dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există și nu crezi, atunci ai pierdut totul." Blaise Pascal

Nu mai vrem iubire care doare!

Viaţa dă o luptă crâncenă cu moartea

Dacă vrei să aflii cât de importantă e o clipă, întreabă-l pe cel care a reuşit să apese frâna înainte să se izbească de cealaltă maşină. Dacă vrei să aflii cât de important e minutul, întreabă-l pe cel care-şi aşteaptă persoana iubită la aeroport. Dacă vrei să aflii cât de importantă e viaţa, întreabă-l pe cel ce a luptat cu moartea.

În urmă cu 15 ani, într-un apartament micuţ din Bistriţa, trăia o familie tânără. Prima binecuvântare a casei lor era pe drum şi creştea frumos în burtica mamei sale. Cerul căsniciei era atât de albastru încât nu-ţi puteai dezlipi ochii de la el. Totuşi, dintr-o dată norii s-au năpustit, au acoperit cerul şi-au adus furtuna, au adus tornade şi-uragane. Au adus atâta ploaie că nu se mai deosebea cerul de pământ, nu mai ştiai unde începe uscatul şi unde se termină apa, unde e viaţa şi când vine moartea.

O schimbare a decorului

Alinei Duca - viitoarea mămică, i se umflau picioarele destul de des, dar i se părea ceva normal având în vedere că era însărcinată. Prin luna a şasea, într-o seară i s-a învineţit un picior şi i s-a umflat atât de tare încât parcă era de beton. Şi-a sunat rapid medicul, i-a explicat cum stau lucrurile, iar acesta i-a spus că trebuie să se prezinte de urgenţă la spital. După câteva analize i se pusese diagnosticul tromboflebită profundă. Medicii şi asistentele de la Bistriţa nu au ştiut foarte bine cu ce se „mănâncă” această boală, aşa că în cele 3 săptămâni cât a fost internată, problemele s-au agravat. Văzând că situaţia se înrăutăţeşte, medicul Gavrilaş Mureşan care se ocupa de cazul ei, a pregătit o salvare care trebuia să o ducă la Clinica de obstretică şi ginecologie din Cluj-Napoca. Doctorul bistriţean a vorbit cu conferenţiarul de la Cluj şi toate formalităţile erau deja pregătite. Când a auzit că trebuie să plece la un alt spital, Alina a scos la suprafaţă tot optimismul pe care îl avea. Şi-a pus un zâmbet pe buze şi îşi repeta în gând că totul va fi bine.

Pe salvare, în timp ce era transportată spre Cluj, a început să plângă. Atunci tot optimismul parcă a dispărut şi îngrijorarea îi luase locul. Era nelămurită şi nu putea să-şi explice de ce este trimisă la Cluj şi ce o să-i facă doctorii de acolo. Drumul a fost atât de lung încât lacrimile începeau deja să doară şi să sece. Imediat după ce a ajuns la clinică, medicii şi asistentele s-au ocupat de ea. Aceştia ştiau deja diagnosticul care-i fusese pus, astfel i-au zis că trebuie să stea în pat fără să se mişte. Tromboflebita profundă este o boală gravă deoarece presupune formarea de trombi(cheaguri de sânge) la nivelul sistemului venos profund. Aceşti trombi compromit circulaţia sângelui prin venele membrului inferior. Nu avea voie să se mişte pentru că exista riscul ca unul din acei trombi să îşi schimbe poziţia şi să plece spre inimă, creier sau plămâni, lucru care ducea la deces. În Bistriţa nimeni nu a avertizat-o cu privire la situaţia în care se află, iar după ce a aflat cum stă treaba de fapt, a început să simtă că cerul se prăbuşeşte peste ea.

Imediat după ce a ajuns acolo, a fost pusă într-un salon cu 3 paturi. Şocului suferit era mare, iar panica creştea tot mai mult în inima ei. În acea clinică existau două secţii de reanimare, una pentru mamele cărora era nevoie să li se facă cezariană şi una pentru cazurile extrem de grave. În prima secţie erau persoane care nu prezentau boli grave, majoritatea arătau a oameni destul de sănătoşi. În cea de a doua secţie erau repartizate cele mai grave cazuri, de la avorturi spontane până la cazuri de TBC abdominal(tuberculoză). Ca să fie alături de mai mulţi oameni, Alina a fost mutată într-un salon cu 10 paturi. Acesta era de fapt secţia de reanimare cu cele mai grave cazuri.

Începutul groazei

Primul pat din secţie era ocupat de o tânără de etnie romă care abia împlinise 16 ani şi avea o gaură în burtă din cauza tuberculozei. Gaura era aproape cât un pumn de mare. Ca să nu se transmită virusul, Alina a fost pusă în partea opusă, în patul de lângă geam. După ce a fost cazată „în acel luxos hotel” al groazei, i s-au pus perfuzii cu heparină ca să i se dilueze sângele, 24 din 24. Furtunaşul care făcea legătura între mână şi perfuzie era foarte scurt, aşa că nu putea să se mişte şi avea o poziţie incomodă.

După toată agitaţia din timpul zilei a venit în sfârşit şi noaptea. În clipa aceea de răgaz a început să-şi studieze colegii de cameră şi a avut impresia că trăieşte într-un film horror. Unei femei i se făceau transfuzii de sânge, dar dintr-o cauză necunoscută corpul ei nu îl accepta şi îl elimina prin alte părţi. Cearşafurile şi patul era pline de sânge, sub pat era o baltă imensă de sânge. O bătrânică era mereu învelită şi dacă cineva ridica pătura, odată cu ea parcă i se dezlipea şi pielea.

Afară ploua şi în dreapta ei era o femeie care se tânguia, tragic a fost când i-a spus „Te rog ţine-mă de mână ca să nu mor singură. Te rog, nu vreau să mor singură.” Ploaia şi suspinele interminabile ale femeii respective creau o înfricoşătoare atmosferă bacoviană. Alina putea să spună doar: „Doamne, te rog frumos să nu moară femeia în noaptea aceasta. Nu ştiu ce mă fac dacă moare.”

De obicei în acel salon nu vorbea nimeni. Majoritatea oamenilor fie urmau să intre într-o operaţie, fie abia au ieşit din una. Dacă s-ar fi făcut linişte în tot spitalul, sigur s-ar fi auzit şi mersul melcului. „Eram conştientă de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu şi era îngrozitor să auzi noaptea cum şuieră tuburile celor care nu puteau să respire.”,povesteşte Alina. Dacă infirmiera uita seara să stingă lumina, aceasta rămânea pornită până în următoare zi, pentru că nimeni nu se ridica din pat. În fiecare noapte era un adevărat circ în acel salon, asistentele strigau disperate, medicii era panicaţi şi stagiarii fugeau dintr-o parte în alta. Acela era salonul de primire al celor mai grave cazuri şi cam tot o dată la două nopţi se întâmpla asta, în caz că nu era atât de norocoşi încât să se întâmple în fiecare noapte.

După două zile de la internare, conferenţiarul Costin a anunţat-o că nu mai are voie să se dea jos din pat sau să meargă la baie pentru că situaţia s-a complicat şi este foarte grav, mai ales că este şi însărcinată. Pe lângă toate problemele de sănătate şi complicaţiile ulterioare, au mai apărut şi alte impedimente. În acel salon vizitatoriilor li se permitea să intre doar 10 minute, după care erau scoşi afară. Dacă conferenţiarul era în clinică nu intra niciun vizitator, indiferent dacă-ţi era soţ sau mamă. Cel mai des îi vizita preotul, îi asculta pe oameni cum se spovedesc şi le mai zicea câteva vorbe de bine. În rest, nimeni nu era foarte interesat de cum le este sufletul şi inima, dacă mai rezistă sau o să cedeze curând. Nu exista nicio persoană care să le asculte durerea şi să-i ajute să depăşească mai uşor acele momente grele.

Nopţi nedormite

Până să realizeze în ce situaţie gravă se află, Alina era măcinată de toate cazurile pe care le vedea în jurul ei. Presiunea psihică era enormă, toate detaliile şi inconvenientele o măcinau încet, dar sigur. Toate acestea s-au adunat şi i-au furat liniştea şi somnul. Nu mai putea să doarmă aproape deloc, două-trei nopţi la rând nu a închis niciun ochi. Asistentele au început să-i administreze somnifere sub formă de pastile, dar nu îşi făceau deloc efectul.  Au încercat cu somnifer injectabil, dar nu reuşea să doarmă decât 1-2 ore pe noapte.

Singura ei nădejde era Dumnezeu, El era singurul care o mai mângâia şi-i dădea putere să ia fiecare zi pe rând. În ritmul acesta, cu multe nopţi nedormite, cu zile în care nu o vizita nimeni, cu sute de ore în care nu se putea mişca deloc, a trecut o lună a calvarului. O lună în care a trăit atât de puţin încât deja credea că e cu un picior în groapă. O lună de chin şi durere.

La un moment dat, Alina a insistat să o mute în alt salon pentru că altfel ar fi cedat psihic. Din salonul în care era ea nu ieşea nimeni viu, toţi cei care au ieşit s-au dus direct la morgă. Conferenţiarul a refuzat categoric şi i-a spus că acest lucru nu este posibili. „Când am auzit că nu poate să mă mute în alt salon, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Automat am început să simt că sunt în aceeaşi barcă cu colegii mei, că nu am nicio şansă să trăiesc.”, îşi aminteşte Alina cu tristeţe.  Pentru că asistenta a fost neglijentă, Alina a reuşit să vadă ce era trecut pe fişa ei de spitalizare. Pe lângă tromboflebită profundă scria şi embolie pulmonară. Nici n-a citit bine că totul i s-a întunecat în faţa ochilor. Şi-a adus aminte că bunica ei a murit din cauză că a avut embolie pulmonară şi atunci a fost sigură că zilele ei se scurtează cât vezi cu ochii.

Ne mai ştiind ce să facă i-a spus soţului ei Dani să se ducă la conferenţiar să-i dea nişte bani, poate, poate o va trata mai bine şi reuşeşte să scape de toate complicaţiile. Dani a mers de câteva ori, dar conferenţiarul îl refuza mereu. La un moment dat medicul la chemat la el în birou şi i-a spus:

–    Domnule, trebuie să-ţi spun un adevăr ca să nu mai tot vii degeaba cu plicul cu bani. Eu nu cred că o să pleci cu nevasta acasă. O să fii norocos dacă pleci cu copilul şi poate asta e tot ce pot să-ţi promit. Din embolie pulmonară scapă 1 la 1000 de oameni. Cum să-ţi iau banii când nu pot garanta pentru viaţa ei? Dacă se întâmplă o minune şi scapă cu viaţă, vorbim când pleci cu ea acasă.

În fiecare zi venea câte o veste proastă care făcea ca universul deja şubred să se clatine şi mai tare. În spital a fost internată o femeie căreia i s-a făcut o operaţie de rutină şi după trei zile a decedat. Toată lumea era curioasă se afle cauza decesului. S-a constatat că în urmă cu 24 de ani femeia respectivă a fost diagnosticată cu tromboflebită profundă, dar ei nu i s-a părut important să îi spună acest lucru medicului. Decesul a survenit din  cauza unui cheag de sânge care s-a desprins şi a ajuns în plămâni. Alina suferea de aceeaşi boală şi impactul veştii a fost cu atât mai mare.

Colac peste pupăză, a mai apărut încă incident. De câteva zile, la clinică a fost adusă o fată din Bârgău care era însărcinată. În dimineaţa respectivă când mama Alinei venea în vizită, noul portar, care nu o cunoştea, o întreabă unde merge. Cu o urmă de amărăciune în glas îi spune că la fata din Bistriţa. Portarul făcu ochii mari şi-i spuse:

–        Doamnă dragă, trebuie să vă spun că fata a născut azi noapte. Fata a murit, dar copilul trăieşte!

             La auzul veştii, mama ei a alergat într-un suflet la salon şi când o văzu pe Alina acolo se mai linişti.

–        Vai, draga mamei, bine că eşti aici!

–        Sunt aici, unde ai crezut că aş putea fi?

–        Mi-a spus portarul că fata din Bistriţa a murit, dar copilul a supravieţuit. Cred că m-a confundat cu mama fetei din Bârgău. Mi-a stat puţin inima în loc când am auzit...

Minutele se fac ore, iar orele par veşnicii

La un ecograf de rutină, pe la începutul lunii a noua de sarcină, medicii au constatat că placenta a absorbit tot lichidul amniotic. Acest lichid protejează copilul şi ajută la hrănirea lui, fără acesta copilul nu mai poate respira. O infirmieră cu inima mai rece îi poruncise Alinei:

         –Îmbracă-te, trebuie să naşti astăzi. Copilul tău se sufocă, trebuie să naşti chiar dacă îţi vor face cezariană.

În clipa aceea au început să-i tremure mâinile, a intrat în şoc pentru că ştia că nu are voie să facă cezariană fiindcă sângele îi este prea subţire şi hemoragia nu ar mai fi putut să fie oprită. Au dus-o în sala de naştere, i-au dat medicamente şi o perfuzie care să declanşeze naşterea. „Eram terminată psihic, începusem deja să mă resemnez şi să-i spun lui Dumnezeu că până aici a trebuit să merg şi aici se termină totul. Nu mai aveam putere nici să plâng. Am început să mă gândesc la copilul meu care va rămâne singur, la cum o să crească şi cum o să decurgă viaţa lui. Ştiam cam tot ce o să facă până la pensie”, relatează ea cu puţin amuzament.  

A intrat în sala de naştere, miercuri la ora 14 şi medicii i-au spus că datorită medicamentelor pe care i le-au dat în două ore o să nască. Dacă travaliul era foarte lung, din cauza contracţiilor puternice exista riscul ca un cheag de sânge să se deplaseze şi să provoace decesul. „Pe perete era un ceas mare şi urmăream secundarul şi până făcea acesta un minut, aveam impresia că a trecut o veşnicie. Timpul se scurgea cu încetinitorul. Încercam să iau totul pe rând, să mă autoîncurajez şi să cred că până la 6 sigur o să nasc.”

S-au schimbat vreo trei ture de moaşe, dar Alina era tot în sala de naştere. Mama şi soţul ei erau alături de ea, dar mai făceau câte o pauză când mergeau afară ca să plângă şi se întorceau cu ochii cât cepele. Masa pe care era aşezată a fost pusă într-un colţ al sălii, iar pe o altă masă năşteau celelalte femei. La un moment dat, una dintre ele l-a întrebat pe conferenţiar de ce Alinei i s-a permis să-şi aducă mama şi soţul în sala de naştere şi ei nu. Neatent şi stresat de situaţie medicul i-a spus „poate pentru că sunt ultimele clipe pe care le petrec împreună”.

S-a făcut deja joi seara, Alina nu mai mâncase nimic de miercuri dimineaţa. A încercat să bea puţin ceai, dar acela îi provoca greţuri şi vărsături, aşa că a renunţat. Toată lumea era panicată şi nu mai ştia ce să facă. Conferenţiarul înainte să plece acasă, a menţionat că vrea să fie sunat în cazul în care situaţia copilului se schimbă în rău. Joi, pe la miezul nopţii, pulsul bebeluşului a început să scadă. Dani s-a dus să-l aducă pe conferenţiar de urgenţă la spital. Acesta venea ca să facă cezariana şi să salveze copilul. „A fost cel mai lung şi cel mai scurt drum din viaţa mea. Lung pentru că aş fi înconjurat tot Clujul ca să nu ajung la spital şi scurt pentru că am ajuns prea repede”, spune Dani.

După ce au ajuns la spital, conferenţiarul i-a dat lui Dani să completeze nişte formulare potrivit cărora era de

acord să facă cezariana, în urma căreia va surveni decesul mamei şi salvarea copilului. Dani s-a panicat şi nu mai ştia ce să facă, a început să sune în stânga şi-n dreapta ca oamenii să se roage. Oricum, în toate aceste luni de când Alina era în spital, biserica şi oameni din toate ţările se ruga neîncetat pentru ea. Dani l-a sunat pe fratele Ghery şi acesta i-a spus să nu semneze nicio hârtie pentru că Dumnezeu face o minune, iar el îi sună pe toţi fraţii din comitet ca să se roage. Situaţia nu s-a schimbat nici după câteva ore, iar formularele aşteptau undeva într-un colţ ca să fie semnate. Deja era vineri, trecuseră aproape două zile de când Alina era în sala de operaţie. Durerile erau groaznice şi timpul trecea atât de încet de parcă ar fi fost o broască ţestoasă. Vineri pe la amiază a venit din nou moaşele care erau atunci când Alina a fost adusă în sala de naştere. Nici ele nu-şi puteau explica ce anume se întâmplă şi de ce nu poate să nască. Pentru că situaţia nu se schimba nicicum, conferenţiarul a apelat la anumite metode extrem de dureroase prin care a reuşit declanşarea naşterii. Aşa se face că vineri pe la 14:30, Alina a născut o fetiţă frumoasă şi sănătoasă căreia i-a pus numele Noemi.

Spre biruinţă cu paşi mici

La scurt timp după naştere a fost dusă într-o cameră în care trebuia să se odihnească, dar să nu adoarmă. Lucrul acesta era aproape imposibil având în vedere că nu mai dormise de două nopţi, la acestea adăugându-se şi celelalte două luni cu alte nopţi trunchiate. După ce au trecut cele două ore, trebuia dusă din nou în salon. Ea a vrut să meargă cu liftul, dar stagiarii au zis că nu are voie şi e imperios necesar să o ducă cu targa. Nu au aşezat-o bine pe targă că aceasta s-a pliat şi Alina era pe jos. Profesorul s-a enervat şi i-a întrebat pe stagiari dacă au de gând să o omoare ei, după ce atâtea luni săraca femeie s-a luptat să trăiască.

Într-un final au reuşit să o ducă în salon, dar parte urâtă a fost că a mers în acelaşi salon din care a plecat, salonul groazei. Dumnezeu, ca să o ajute să depăşească momentul a trimis în salon o femeie din Sebeş care se simţea mult mai bine decât ceilalţi şi aşa avea cu cine să vorbească. Această femeie o încuraja şi îi spunea că Dumnezeu a fost cel care i-a dat putere să treacă prin toate acestea. Un alt sprijin a fost asistenta şefă, care era soţia conferenţiarului. Aceasta o vizita aproape zilnic şi îi spunea că este o adevărată eroină, pentru că a reuşit să depăşească atâtea obstacole. Alina ştia că toate lucrurile s-au făcut numai prin puterea şi harul lui Dumnezeu.

Timp de trei săptămâni nu şi-a ţinut fetiţa în braţe, ci avea doar o poză care a fost făcută imediat după naştere. În toate acele trei săptămâni au apărut o mulţime de alte complicaţii şi parcă suferinţa nu se mai sfârşea. Ajunsese din nou în acelaşi punct din care a plecat, era din nou convinsă că Domnul o cheamă acasă şi că alergarea ei pe pământ se sfârşeşte. La o săptămână după naştere a fost dusă într-un cărucior cu rotile până la maternitate şi a putut să-şi vadă fetiţa pentru câteva minute, chiar dacă o vedea de la depărtare.

Nicăieri nu e mai bine ca acasă

După 3 luni infernale, de mutare dintr-un salon în altul, de complicaţii şi durere, medicul a venit şi i-a dat o veste bună. Vestea mult aşteptată că poate să meargă acasă, să-şi ţină copilul în braţe şi să se bucure alături de soţul ei. A plecat cât de repede a putut din spitalul acela, ca nu cumva să fie nevoită să mai rămână.

„La câteva zile după ce am ajuns acasă, Noemi a început să fie foarte rea. Dormea câteva minute şi apoi iar era trează. Nu dormea nici ziua, nici noaptea. Plângea isteric şi nimeni nu ştia ce să-i mai facă. Cred că acest lucru s-a întâmplat şi din cauză că în ultimele 3 luni de sarcină eu am dormit foarte puţin şi am fost foarte stresată, toate acestea transmiţându-i-se ei în mod direct. După două luni de zile din cauza plânsului a făcut hernie, am fost nevoită să merg din nou la medic. Dacă problemele mele s-au micşorat puţin, au apărut altele. În continuare problemele se ţineau scai de mine. Situaţia nu s-a schimbat deloc până când Noemi a avut 9-10 luni. În final toate lucrurile s-au aşezat frumos, ea a încetat să mai plângă şi n-a mai fost nevoie să fie operată de hernie,” relatează Alina.

Dumnezeu face minuni

E o adevărată minune că după atâţia ani de zile Alina stă încă în picioare şi este o membră activă a bisericii. Totuşi, minunea minunilor este că mai are încă doi copii, pe lângă Noemi. Era de la sine înţeles că nu mai există posibilitatea să aibă alţi copii, după chinurile prin care a trecut cu prima sarcină.

Totuşi, nu după mult timp a rămas însărcinată şi a mers la un control de rutină la doctorul Mureşan. Acesta când a văzut că e însărcinată i-a spus fără menajamente că nu apucă luna a şaptea şi moare. Pe toată perioada sarcinii şi-a făcut analizele, a mers la control, s-a îngrijit şi binecuvântarea lui Dumnezeu s-a văzut în toate lucrurile. Naşterea nu a durat mai mult de patru ore şi totul a decurs perfect, exact cum a promis Dumnezeu. Ştefania a fost o adevărată binecuvântare, un copil foarte cuminte care mânca şi dormea. E o minune felul în care Dumnezeu îşi îndeplineşte promisiunile.

Ştefania avea 2 ani când Alina a rămas a treia oară însărcinată. Valurile nu se opresc niciodată, ci doar se liniştesc puţin. Aşa se face că la 2 ani şi jumătate Ştefi s-a îmbolnăvit şi Alina a fost nevoită să stea cu ea o lună de zile în spitalul din Cluj. Din cauză că nu-şi mişca piciorul foarte mult şi stătea în poziţii incomode a început să i se umfle din nou. Totuşi, Ştefi s-a însănătoşit, iar în cazul Alinei nu au apărut alte complicaţii. În a 5-a lună de sarcină Alina a făcut rubeolă. Rubeola este o boală infecto-contagioasă relativ banală în majoritatea cazurilor, mai ales dacă apare în copilărie, însă poate fi extrem de gravă dacă apare la femeia gravidă. Gravidele infectate cu rubeolă riscă să facă avort spontan sau să nască copii cu malformaţii congenitale grave. După două săptămâni a mers la ecograf şi medicul i-a spus că totul este bine, iar copilul este perfect sănătos. Cu paşi repezi a venit şi momentul naşterii, dar acesta a întârziat cu 3 săptămâni faţă de data prestabilită. A mers la spital, doctorii i-au pus perfuzii care declanşau naştere şi după zece ore de luptă a născut. A născut un băieţel frumos şi blond, căruia i-a pus numele Alin. Pe drept poartă numele acesta, pentru că a fost şi este un adevărat alin pentru toată familia.

„Mă bucur că am ocazia să spun ce s-a întâmplat în viaţa mea şi felul în care Dumnezeu a lucrat. Vreau să vestesc minunile Lui pentru ca lumea să vadă că Dumnezeu lucrează cu braţ puternic şi în vremurile noastre. Totuşi îmi pare rău că noi ca şi creştini, nu ne încredem cu adevărat în harul şi puterea lui Dumnezeu. Am învăţat că noi trebuie să ne încredem concret în Dumnezeu şi să fim statornici în lucrurile pe care ni le-a încredinţat. Este o vorbă românească «Dumnezeu nu dă unui om mai mult decât poate duce» şi acum îmi dau seama că un om poate duce foarte mult, Dumnezeu l-a înzestrat cu mai multă putere decât şi-a imaginat. Dumnezeu, pe majoritatea dintre noi nu ne duce aproape de limita greutăţilor pe care poate să le ducă un om şi totuşi ne plângem de orice lucru micuţ.” – Alina Duca

Viaţa e un lucrul preţios pentru om, dacă nu ar avea-o, n-ar exista. Fără viaţă nu ne-ar cunoaşte nimeni, nu ni s-ar spune pe nume şi nimeni nu ar putea să ne iubească. Fără viaţă am fi mai mult decât nimic şi nimeni, fără viaţă n-am fi. Dar noi toţi suntem şi trăim pentru că Dumnezeu e viaţă. Noi suntem vii şi plini de viaţă, pentru că am găsit sursa fericirii şi a mulţumirii. Sursă care este Isus Hristos. Orice obstacol se depăşeşte crezând în Cel ce este viaţă.

Mai multe feluri de oi într-o singură turmă

În 8 Aprilie a apărut pe ştiridecluj.ro un articol cu titlul „RĂZBUNARE! Constructorul unui cartier rezidenţial din Cluj-Napoca a omorât cu JEEP-ul mai multe OI”. În acest articol se povesteşte cum Dan Mitre, constructorul unui cartier rezidenţial din Cluj, a ucis cu Jeep-ul câteva oi care îi aparţineau lui Ioan Vinţea.

Titlul pare atât de şocant la prima vedere încât a făcut ca articolul să aibă 15.495 de vizualizări. Răzbunarea aceea fastuoasă, scrisă cu majuscule, a fost mai degrabă un semn al frustrării. Să intri cu Jeep-ul într-o turmă de oi mi se pare amuzant, luând în considerare riscurile la care şi-a supus maşina autorul faptei. Nu ştii niciodată dacă o oaie năzdrăvană n-o să-ţi spargă parbrizul. Cireaşa de pe tort o constituie faptul că Dan Mitre a fugit de la locul incidentului, închizându-şi telefonul ca nimeni să nu poată da de el. S-a dovedit a fi curajos doar atunci când era ferit de ochii oamenilor şi imediat laşitatea a luat locul vitejiei.

Orice om cu scaunul la cap alege o metodă mult mai manierată de a-i da de înţeles ciobanului că nu ar trebui să-şi mai ducă turma să-i pască iarba. Păgubitul se putea duce frumuşel ca să vorbească cu proprietarul oilor şi să-i explice cum stau lucrurile, fără să arunce invective şi ameninţări. Dacă lucrurile nu s-au remediat, trebuia să apeleze la autorităţi, chiar dacă acestea s-ar fi făcut că au mâinile legate şi nu pot să-i facă nimic oierului dacă nu vrea să-şi mute turma-n altă parte. În ultimă instanţă, dacă orice metodă ar fi fost zadarnică, eu aş fi semnat un tratat de pace, un fel de cod cu drepturi şi obligaţii. Oile sunt ale lui, dar dacă n-ar paşte iarba mea, n-ar da lapte şi aşa nu s-ar face nici brânza care aduce profitul. Prin urmare, facem fifty-fifty din profit şi ambele părţi sunt mulţumite.

Ce-i drept nici ciobanul nu e mai puţin vinovat. Dacă ar fi avut puţin obraz, şi-ar fi adus aminte cum trăiau părinţii lui şi nu ar mai fi avut curaj să încalce proprietatea altcuiva. Pe vremea de demult oamenii se respectau, aşa cum ştiau, dar cel puţin o făceau. Oamenii aceia nu au citit codul bunelor maniere, dar aveau tradiţiile şi valorile satului adânc impregnate în conştiinţă. Ciobanul nostru, cel din articol, s-a modernizat între timp, aşa că nu avea nici codul bunelor maniere, nici tradiţie. El ştia că oile trebuie să mănânce şi de obicei mănâncă iarbă, nu contează de unde.

Ce mă deranjează pe mine e că oilor nu li s-a dat ocazia să se exprime. S-a scris despre constructorul cartierului, despre cioban, este amintită chiar şi fiica acestuia, dar oilor nu li s-a luat interviu. De ce sunt discriminate, dragele animale? Dacă ne gândim atent, ele au avut cel mai mult de suferit. După ce maşina s-a urcat peste câteva dintre ele, toate au avut inimile frânte. Au fost nevoite să adune bani ca să cumpere patru-cinci sicrie pentru suratele lor care au trecut în veşnicie, să plătească spitalizarea celorlalte patru. Au jelit zile la rând şi au stat la căpătâiul celor suferinzi fără ca cineva să le întrebe cum se descurcă sau dacă au nevoie de ceva. Multă vreme au fost ocupate cu treburile astea de suflet şi preocupate de însănătoşirea celor rănite... Dar, cred că Dan Mitre, trebuie să se pregătească pentru o lecţie din partea oilor. O lecţie pe care sunt sigură că o să o ofere prin bunătate şi iertare.

Lumea e plină de oi, oi de toate felurile şi de toate culorile. Fiecare om e un tip de oaie. Însă, cei mai mulţi sunt lupi în haine de oi. Dacă sunt şi eu o oaie, vreau să fiu toată carne şi piele de oaie, fără prea multe artificii. Vreau să fiu bună, tăcută şi frumoasă în toată splendoarea mea. Oare cei care ne stau alături, ce fel de oi sunt?

Un dar aduce un zâmbet

Doamne, am doar 12 anişori şi în fiecare dimineaţă mă trezesc să mă duc la şcoala, vin acasă şi fac treburile în gospodărie, iar timp pentru mine nu-mi rămâne deloc. Abia dacă găsesc seara cinci minute ca să mă rog. Mi-e dor să fiu o fetiţă normală, care să nu fie nevoită să ţină locul mamei care a plecat în veşnicie. Mi-e dor ca tata să vină mai des acasă şi să aibă grijă de noi. Mi-e dor Doamne, dar îţi mulţumesc că eşti alături de mine şi că încă îmi dai putere să zâmbesc. – scria Mara în jurnalul ei

Mama Marei murise în urmă cu şapte luni din cauza unei boli incurabile, iar tatăl era angajat ca şofer la o firmă de transporturi şi doar la sfârşit de săptămână putea să vină acasă. Mara era cea mai mare dintre cei trei frăţiori şi încerca să-şi exercite cât mai bine funcţia de mamă. Spunea mândră că-i o funcţie pentru că dădea ordine şi se agita din orice, doar ca să arate că are autoritate.

–Mara, nu ştiu cum să fac bastonaşele astea la română!, striga Sara din camera alăturată.

–Mi-e foame, vreau să mănânc carne de pui, mult pui!, repeta Andrei.

Mara era băgată cu mânuţele până la coate în aluatul de pâine şi se simţea neputincioasă. Îi strigă în grabă Sarei că o va ajuta imediat, iar pe Andrei încercă să-l potolească spunându-i că la sfârşitul săptămânii vine tata şi aduce multă carne de pui.

În cele şapte luni Mara s-a maturizat mai mult decât o fac alţii în zece ani. A învăţat să coase nasturi, să frământe, să facă ciorbă cu macaroane – cum îi plăcea ei să spună. Ba mai mult, încerca să-i educe pe cei mai mici citindu-le din Biblie şi învăţându-i să se roage în fiecare seară Tatăl Nostru. Nu-i era uşor, dar încerca să se ţină tare şi să nu se plângă. Nu spunea nimănui ce o doare, ci doar scria din când în când în jurnalul ei atunci când simţea nu mai poate răbda. Majoritatea paginilor erau încreţite, cu pete mari şi cu cerneala împrăştiată din cauza lacrimilor pe care le vărsa în timp ce scria.

La sfârşitul de săptămână tatăl s-a întors acasă şi a adus fiecărui copil câte o acadea, iar Marei i-a mai adus o ciocolată şi o agrafă de păr strălucitoare. El i-a oferit aceste lucruri pe ascuns ca nu cumva să se supere ceilalţi că ea a primit mai mult, dar tatăl încerca s-o răsplătească atât cât putea pentru eforturile şi sacrificiile pe care le făcea. Bună din fire şi ca o mamă micuţă ce se credea, a luat ciocolata, agrafa şi a început să strige:

–Copii veniţi repede până la mine. Hai să vedem care ajunge primul. Sara, Andrei, mai repede!

–Am venit, eu am ajuns primul, spuse Andrei.

–Şi ce-i că ai ajuns tu primul? Oricum eu o să primesc mai mult, în caz că-i ceva de mâncat., zise Sara bosumflată.

–Nu ne certăm acum, copii. Trebuie să zâmbim! Fiecare o să primească la fel de mult, dar trebuie să fiţi mulţumiţi cu cât vi se dă. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Isus şi să ne asemănăm tot mai mult cu El.

–Bine, Mara. Te rugăm să ne ierţi că am părut egoişti, spuseră copii cu un aer umil şi cu un început de zâmbet.

–Eu v-am iertat deja, de aceea vreau să vă dau fiecăruia puţină ciocolată pe care s-o mâncaţi când vreţi voi. Iar cu tine Sara o să împart agrafa mea. O zi o porţi tu şi o zi o port eu, facem cu schimbul.

Copilaşule, de câte ori nu ai avut mai mult şi ai uitat să împarţi cu ceilalţi? Data viitoare împarte cu ei şi Dumnezeu o să se bucure de tine. Un dar cât de micuţ, un gest mărunt aduce un zâmbet. Hai să umplem lumea de zâmbete pentru Isus!

Mulţumire ţie, iubire

Cele 7 luni care au trecut ar fi trebuit "cinstite" ieri, dar din lipsă de timp nu am reuşit. Astăzi când am mai mult timp de stat cu laptop-ul în braţe, simt că vreau să scriu. Cel mai bine e să scriu despre ce trăiesc şi simt, fiindcă aşa aduc oamenii mai aproape de mine. Astăzi scriu fără artificii şi împopoţonări obositoare. Azi vreau doar să mulţumesc, pentru că mâine s-ar putea să nu mai am ocazia.

MULŢUMESC că mi-ai dăruit puţin din acel mult al tău. Că ţi-ai luat puţin din timpul tău şi ai ales să-l petreci cu mine. Că ţi-ai cheltuit din bănuţi ca să mă uimeşti şi să-mi aduci un bucheţel de flori, care de obicei are gust de ciocolată. Că m-ai acceptat şi ai fost înţelegător. Că te-ai dedicat, după cum spui tu, atât cât s-a putut. Că ai oferit din sentimentele tale, ca la un moment dat să devenim un întreg. Că ai vrut să existe un "noi" fără să-ţi fie ruşine de asta. Că ai spus ce aveai de spus, cu riscul de a deveni ridicol. Că faci glume bune şi eşti amuzant. Că eşti drăguţ şi-ţi place familia mea. Că uneori comentezi prea mult şi ajungi să mă enervezi. Că mă iubeşti. Că spui că sunt importantă pentru tine. Că îmi faci complimente. Că eşti sincer. Că ai încredere în mine... Că mulţumeşti şi te bucuri. Că îl iubeşti pe Regele regilor. Că îţi preţuieşti familia şi ţii la ei mai mult decât la orice...

Mulţumesc! Să ne vedem peste câteva luni, ani, vieţi cu tot mai multe mulţumiri şi fericire triplă. Să ne vedem curând! >:D<

Confesiune la persoana a III- a

De regulă nu prea vorbește cu oamenii despre ce o doare, ci mai degrabă stă să le asculte altora poveștile. Are și ea doi-trei oameni cărora le spune (câteodată cu detalii picante) ce mai face și cum îi merge. Oamenii cărora se confesează parcă ar fi făcuți din aceeași plămădeală. Nu cred că i-a ales, ci știa că trebuiau să apară în drumul ei, de aceea îi acceptă cu brațele deschise.

Îi iubește pe oamenii de lângă ea, dar uneori o enervează atât de tare încât ar vrea să-i zgâlțâie de să le vină rău. Se pune ea pe povestit și zice de una, de alta, până ajunge la putreda istorie a amorului. Automat toți vin cu întrebările alea clișeice și tipice "Cum rezişti? ; Crezi că merită?". Sincer, habar n-are cum rezistă. Ia fiecare zi pe rând, deşi doarme mai mult ca să nu aibă timp să se şi gândească. Se mai ridică din pat, mănâncă şi îşi îndeplineşte sarcinile. S-a adaptat, e într-un fel de rutină enervantă şi dureroasă. S-a obişnuit să nu primească lucrul la care a visat de când era micuţă, pare că se mulţumeşte cu puţin, dar ea de fapt aşteptă. Aşteaptă ca ceva să se transforme în bine, chiar dacă mâinile îi sunt legate.

Celor care o întreabă dacă merită le răspunde doar cu ochii. Ce mai contează dacă merită sau nu? Are 20 de ani şi crede că viaţa e lungă, iar în ultima perioadă făcându-şi calculele nu crede că o să se căsătorească mai devreme de 30. Are multe de făcut şi cel puţin nu e singură, ei, teoretic vorbind. Dimineaţa în suflet e tot linişte, telefonul sună la o anumită oră, iar pe parcursul zilei mai primeşte câteva mesaje. În rest chiar şi weekend-urile le petrece de una singură, cu şcoala, şi cel mai adesea cu familia. Singurătatea poate avea multe definiţii, doar aşa scrie prin cărţi.

Au mai fost şi prieteni de-ăia care i-au spus că merită ceva mai bun, că trebuie să lupte pentru ce-şi doreşte şi că abia aşteaptă să fie "liberă". Pe de o parte i-a fost gâdilat orgoliul prin părerile astea, dar ea se aştepta la ceva mai "măreţ". Parcă dorea o încurajare, cineva care să-i spună că aşteptarea e şi ea o luptă, că adaptarea spune ceva despre un om. Nimeni nimic. Astfel a devenit o încurajare pentru propria persoană.

În fiecare zi îşi spune că aşteptarea e o dovadă a angajamentului, a cuvântului pe care şi l-a dat, dar mai presus de toate a iubirii. Fărâma de dragoste care există trece peste toate prejudecăţile, ideile şi părerile oamenilor făcând ca totul să stea încă în picioare. Aşteptarea e o dovadă a faptului că poţi şi-o luptă tăcută în care-ţi ţii mâinile la spate.

Comunismul - o definiţie a românilor?

Când tinerii încep să vorbească despre comunism, nu se gândesc atât de mult la restricţiile pe care acest regim le presupunea, ci la imaginea celui care era dictator. Tânăra generaţie face o asocierea simplă a comunismului cu Ceauşescu. Tinerii nu judecă recesiunea, cenzura care îşi exercita puterea în aproape toate domeniile – mai ales în presă ori crearea "lagărelor" pentru copii fără părinţi sau copii cu handicap. Cei din generaţia actuală nu judecă faptele lui Ceauşescu, ci îl judecă pe el ca persoană, chiar dacă unii dintre ei nici nu ştiu cum arată sau care au fost faptele lui îngrozitoare.

Rândurile celor care n-au trecut prin perioada comunismului au doar o privire de ansamblu asupra momentului respectiv. Cele mai multe date le-au citit în manualele de istorie sau le-au aflat de la părinţi, în timp ce stăteau duminica, la masă. În funcţie de felul în care părinţii sau cei apropiaţi le-au prezentat evenimentele din perioada comunistă, tinerii interpretează, se transpun în trecut şi aruncă invective asupra conducerii.

Nu pot să spun dacă epoca comunistă a fost un lucru bun sau rău pentru România, fiindcă binele şi răul sunt relative, iar la un moment dat aş deveni subiectivă. Pot spune că a reuşit să facă ceva ce rezistă şi astăzi, dar a dărâmat atât de multe, încât unele suflete se află încă sub resturile prăbuşirilor. Pe atunci, fiecare familie proaspăt închegată primea un apartament şi fiecărui cetăţean i se asigura un loc de muncă. Renumitul canal Dunăre-Marea Neagră e funcţional şi în zilele noastre, scurtând drumul spre portul Constanţa cu aproape 400 de km. Construcţia megalomanică Casa Poporului stă încă în picioare şi este unul dintre cele mai atractive puncte turistice ale României. Din nefericire, toate lucrurile frumoase menţionate mai sus s-au făcut prin raţionalizarea alimentelor, a energiei electrice şi termice, iar aceasta a avut repercursiuni directe asupra populaţiei. Fiecare cărămidă pusă şi fiecare idee se clădea pe capetele oamenilor şi le frângea toate visele. Oamenii deveneau stâlpi ai clădirilor, indiferent dacă voiau sau nu.

Da, comunismul a avut şi lucruri bune, pentru că, cel puţin reuşea să-şi ţină populaţia sub control, chiar dacă o făcea prin forţă şi frică. Astăzi nu mai avem nicio restricţie, pentru că majortitatea acţionează conform expresiei „legiile au fost făcute ca să fie încălcate”. Astăzi suntem atât de liberi încât comunismul a ajuns să fie înlocuit de libertate. Suntem robi ai libertăţii şi în fiecare zi ne plictisim. Plictiseala nu e altceva decât un reproş la adresa lui Dumnezeu, cum că ţi-ar fi dat prea mult timp şi nu ştii ce să faci cu el. Libertatea aceasta ne-a făcut să ne pierdem valorile morale, să fim lipsiţi de etică şi să ne punem propria persoană mai presus de toate. Am devenit egocentrişti, nepăsători şi fără pic de milă. Regimul comunist şi-a pus clădirile pe umerii oamenilor, însă noi reuşim să ne realizăm idealul pentru că ne înălţăm mai presus de ceilalţi stând pe capetele lor.

În trecut, comunismul era o formă de organizare politică, dar în zilele noastre comunismul e sufletul nostru. Devenim inumani, pentru că păstrăm influenţele comuniste în inimi, fără să ne pese cât de departe am merge pentru a ne satisface o nevoie capricioasă. Nu suntem o definiţie a comunismului, ci suntem comunismul în sine.

Românul nu a devenit comunist, pentru că a trecut printr-o perioadă istorică sumbră. Românul are sufletul comunist, pentru că a uitat ce-nseamnă să fie OM între oameni.

Mama - femeie la superlativ absolut

De o săptămână mama a plecat din ţară fiindcă nevoia o cere şi trebuie să-şi îndeplinească angajamentul odată ce şi l-a luat. Aşa se face că nu sunt sigură dacă va citi ce-i scriu astăzi, dar la un moment dat tot o va face. 

Mami vreau să-ţi spun că eşti preţioasă. Schimbarea prefixului marchează mai degrabă o reuşită decât un motiv de întristare. Un început îţi dă ocazia să faci ceva diferit, să acţionezi altfel şi să-ţi înoieşti visurile. Nu te-ngrijora din cauza ridurilor, le dăm cu puţină cremă, le facem un masaj şi ... abracadabra – au dispărut. Îngrijorează-te mai degrabă pentru suflet, obligă-l să rămână tânăr şi nu-i da nicio clipă de răgaz. Fii la fel de vioaie, dacă nu se poate mai mult şi nu uita că zâmbetul e bun la toate. Ştii prea bine că zâmbetul răstoarnă grămezile de pietre, dărâmă nemulţumirea şi ne determină să facem cum vrei tu. Ai spiritul ăla de convingere în faţa căruia nu mai putem spune nimic.

Păstrează-ţi inima dăruită în totalitate lui Dumnezeu şi aşa vei învăţa ce-nseamnă mulţumirea. Luptă-te să-i fii Lui pe plac, chiar dacă asta va face ca odată să nu mai placi oamenilor. Dumnezeu e cel care ţi-a salvat viaţa de atâtea ori, te-a izbăvit din atâtea probleme. El e cel care te ajută să-ţi continui drumul zi de zi, ne încredinţezi pe toţi ai tăi în braţul Lui şi aşa eşti liniştită.

Te rog,  te rog din suflet rămâi exemplul puternic de soţie dăruită şi iubitoare, de mamă extraordinară şi de prietenă. Felul în care îl tratezi pe tati şi relaţia dintre voi doi m-a făcut să-mi doresc să devin cândva o soţie ca tine şi să am un soţ ca tati. Nu ştiu dacă o să-l găsesc vreodată sau dacă-mi e dat să am un asemenea om lângă mine, dar eu cred. Cred pentru că v-am avut pe voi doi ca cele mai puternice exemple.

Îţi mulţumesc în primul rând pentru că eşti cea mai bună prietenă a mea. Îţi mulţumesc! Deja mi-e dor de tine şi abia aştept să te întorci acasă. La mulţi ani, draga mea mamă! 

Revista bisericii "Emanuel"

De obicei cei mai în vârstă, care au trecut deja prin şcoala vieţii şi au acumulat experienţă de-a lungul anilor, nu au foarte mare încredere în tineri. Îi consideră pe tineri ca fiind neinteresaţi de lucrurile cu adevărat valoroase, imaturi şi incapabili să facă ceva care să strălucească. Eu vorbesc astăzi în numele tuturor tinerilor şi vreau să demontez un clişeu, vreau să vă demonstrez şi să vă arăt că tinerii chiar pot să facă ceva dacă îşi pun toată încrederea în Dumnezeu.

După cum probabil mulţi aţi auzit, am pus mână de la mână, idee cu idee şi am făcut o revistă a bisericii. Nu am dorit să ne încadrăm în tiparele obişnuite ale revistelor şi să vorbim despre generalităţi care la un moment dat nu mai interesează pe nimeni. Am ales să facem ceva diferit, de aceea am privit biserica asemenea unei familii. Considerăm că o familie îşi cunoaşte membrii; părinţii cunosc obiceiurile copiilor, iar copii ştiu devotamentul pe care îl arată mama faţă de tata şi iubirea pe care şi-o acordă reciproc. Noi suntem o familie, dar cât de bine ne cunoaştem? Ca să fim sinceri, nu ne cunoaştem aproape deloc. Îi mai ştim din vedere pe cei care slujesc în faţă, dar despre cei care stau mai în spate nu avem nici cea mai vagă idee. Îmi aduc aminte că am fost la un baby shower şi când cineva a spus că eu sunt fiica Sabinei majoritatea au ridicat sprâncenele nevenindu-le să creadă. O familie nu ridică din sprâncene când se vorbeşte despre membrii ei, o familie cunoaşte şi se bucură că ştie. 

Adevărul este că asta am încercat să facem prin intermediul revistei. Am intrat în casele dumneavoastră, am stat de vorbă, am depănat amintiri, am pierdut câte o lacrimă şi la sfârşit ne-am ales cu o poveste. O poveste despre voi care sunteţi membrii acestei familii, o poveste atât de înălţătoare încât mie mi-a tăiat respiraţia când am ascultat-o şi am recitit-o. Cei care veţi lua revista în casele dumneavoastră trebuie să vă asumaţi riscul de a vă mări familia, pentru că e imposibil să nu iubiţi oamenii despre care veţi citi. Vă veţi îndrăgosti de poveştile lor, iar apoi veţi avea curajul să mergeţi să-i îmbrăţişaţi şi să le spuneţi că vă bucuraţi că Dumnezeu i-a ajutat să depăşească atâtea obstacole. Iubind oamenii care fac parte din familia noastră, vom ajunge să-L iubim mai mult pe Dumnezeu.

Cei care am scris nu avem nici un merit, noi doar ne-am pus timpul şi resursele în slujba lui Dumnezeu. Toată slava şi cinstea îi este atribuită şi dedicată lui Dumnezeu, fără de care n-am fi putut face nimic. Am luptat mult pentru această lucrarea şi până în momentul de faţă obstacolele au tot dispărut din faţa noastră. Noi vrem doar ca lucrarea lui Dumnezeu să propăşească şi familia Lui să se cunoască mai bine, ca să-şi poată da seama că are motive pentru care să fie unită. Noi credem că unitatea şi dragostea profund dezinteresată vine în urma cunoaşterii omului alături de care trăieşti. 

Trebuie să vă spun că la un moment dat fiecare îşi va spune povestea, fiecare va apărea în revista bisericii şi va fi o sursă de inspiraţie pentru ceilalţi. Depinde de noi dacă vrem ca această revistă să reziste sau nu, dacă vrem să ne cunoaştem sau nu. Îmbrăcaţi-vă cu poveştile acestor oameni, ca la un moment dat să se îmbrace şi alţii cu ale voastre. Dumnezeu se bucură de fiecare dintre noi şi ne pune în situaţii diferite ca se le putem împărtăşi cu alţii. Ştiu că putem da dovadă de solidaritate şi dragoste unii faţă de alţii, de aceea vă mulţumesc.

Pentru cei care doriţi să achiziţionaţi revista vă rog frumos să mă contactaţi. :)

Eroul prezentului meu

Au trecut deja câteva zile de când tata şi-a serbat ziua de naştere, dar vreau totuşi să scriu ceva despre el. În ziua respectivă m-am gândit că pe la 25 de ani trebuie să mă căsătoresc ca tata să mă poată duce la altar imediat ce schimbă un nou prefix. E aşa de ciudat cum timpul parcă ne scapă printre degete, ne trezim după câţiva ani şi nu ştim ce lucruri am realizat în acest timp. Mai mult am dormit decât să facem ceva, poate am visat mult, dar ne-a fost prea greu să ne trezim ca să ne îndeplinim visele.

Îmi cunosc tatăl de 20 de ani, dar nu ştiu atât de bine ce vise avea când era tânăr şi dacă a reuşit să le realizeze pe fiecare dintre ele. Ştiu că dintodeauna i-au plăcut oamenii, de aceea şi-a dorit să devină psiholog.  Nu a devenit psiholog, dar ştiu că e cel mai bun ascultător. Lui îmi e cel mai drag să îmi deschid sufletul şi am curajul să-l las să-mi privească printre gratiile sentimentelor confuze. Faţă de el sunt atât de sinceră încât uneori se enervează şi îmi trage o privire care spune „a câtea oară trebuie să mai lămurim asta?”. Trebuie să recunosc că îmi place să vorbesc cu tata pentru că el mă înţelege, mă iubeşte şi nu mă judecă indiferent de ce aş fi făcut. E adevărat, mă mustră şi încearcă să-mi explice unde am greşit, dar nu mă judecă. El e omul care nu-mi judecă vorbele şi faptele, dar niciodată nu m-a lăsat să plec până nu mi-a arătat unde am greşit.

Într-o vreme scria poezii. Am găsit o poezie ascunsă între coperţile unei cărţi şi am rămas plăcut impresionată. Atunci mi-am dat seama că poate am moştenit de la el un mic procent din talentul scrisului şi această artă a mânuirii condeiului. Îi place să cânte şi toţi oamenii din satul în care a crescut ştiu că el cântă. E absolut palpitant şi revigorant să „mă duelez” cu tata. Când îşi foloseşte vocea de bass şi se întâmplă să falsăm amândoi izbucnim în hohote de râs. 

Nu seamăn în totalitate cu tata, dar îmi place să cred că în unele lucruri el e geamănul meu. Îmi place când unii îmi spun că seamăn cu tata, mă simt parcă mai importantă decât de obicei. E un sentiment pe care îl experimentezi rar, dar şi când se întâmplă e atât de intens încât e imposibil să nu te bucuri. Pe tata nu l-aş schimba, nu l-aş face cadou şi nu m-aş despărţi niciodată de el. Dacă aş putea i-aş cumpăra nişte ani ca să trăiască veşnic, i-aş dărui puţină fericire şi i-aş face o casă pe un vârf de deal aşa cum îşi doreşte de mult timp. Pentru tata m-aş da pe mine şi sunt sigură că şi el ar face la fel.

La mulţi ani, tati! Abia aştept ca peste câţiva ani, în timp ce mergem spre biserică să cântăm şi apoi cu zâmbetul pe buze să mă duci de braţ până la altar ca să mă încredinţezi celui care ştii că va avea grijă de mine. Sunt eu plecată mult timp, dar inima mi-e tot acasă lângă tine. Mulţumesc că eşti singurul tată excepţional din lume! ♥

Mă reconstruiesc părtică cu părticică

Mi-e dor de tot! Mi-e dor de mine, mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de apă şi de soare, mi-e dor de ploaie şi de nori. Mi-e dor de viaţă şi de trecut. Mi-e dor de prezent, mi-e dor să-l pot trăi aşa cum se cuvine. Mi-e dor, mi-e tare dor de mine!

Nu ştiu cum se face, dar uneori oamenii au rătăciri. Unii au rătăciri atât de adânci şi de dureroase încât nu se mai regăsesc niciodată. Eu rătăcesc, încă nu ştiu sigur cât de tare m-am pierdut, dar ştiu că undeva în vâltoarea continuă a timpului am ratat drumul pe care trebuia să merg. Ştiu doar că dimineaţa nu vreau să mă trezesc, ştiu că atunci când îmi sună telefonul nu vreau să răspund. Aş vrea să citesc, dar nicio carte nu-mi mai trezeşte interesul. Mă uit la un serial, dar de fapt nu înţeleg nimic din ce se întâmplă. Beau ceai, dar nu-i mai pot simţi aroma ca şi altădată. Fac o baie lungă, dar nu mă bucur de ea, ci mă gândesc cum ar fi să trăiesc o viaţă sub apă. O clipă sunt fericită şi e nevoie doar de un cuvânt ca să mi se strice toată buna dispoziţie. Pentru mine plouă prea mult, mă oboseşte atâta ploaie. Soarele îmi place uneori, iar alteori e doar o minge galbenă care nu mă lasă să-mi port căciula ori paltonul cu blană. Sunt un ghiveci de lucruri în care nu mă mai regăsesc, simt că m-am rătăcit în mine.

Pentru mine e important că am reuşit să conştientizez starea nu prea plăcută în care mă complac. Da, e adevărat, mă complac în starea aceasta pentru că e mai uşor. E simplu să nu mă trezesc decât după 10, să mănânc un kilogram de ciocolată zilnic, să nu citesc, să pierd vremea uitându-mă la seriale care nu-mi stimulează deloc imaginaţia şi gândirea. E simplu să mă închid în casă şi să nu comunic, să-mi ţin problemele pentru mine şi să nu ascult plângerile altora. E simplu, dar mi-a ajuns atâta simplu.

Pentru că mi-e dor de mine, voi încerca să mă reconstruiesc. Ştiu că sunt defectă, dar undeva pe drum, la un moment dat, o să găsesc piese de schimb. Mă voi reconstrui din cap până-n picioare. Poate va fi nevoie să fac o schimbare majoră a înfăţişării mele ca să fiu sigură că mă îndrept undeva, poate va trebuie să cunosc oameni noi, să renunţ la câţiva din cei vechi. Poate va fi dureroasă reconstruirea şi regăsirea mea, dar ştiu că merită şi e imperativă. Trebuie să mă reinventez, chiar dacă ar fi să renunţ la mine, cea de acum. Nu mă voi arunca cu capul înainte ci voi merge pas cu pas, zi după zi. Azi voi citi, mâine voi bea ceai de toate aromele, cândva voi înota, iar alteori doar mă voi bucura de soare. Peste ceva timp voi fi din nou eu, dar totuşi altfel, altcineva. Când mă voi privi în oglindă sunt sigură că mă voi recunoaşte.

Arareori îmi vărs sufletul în faţa cuiva în felul acesta, dar acum am făcut-o în faţa tuturor oamenilor. Ştiam că doar aşa voi putea scăpa de rutina obositoare, de lipsa chefului şi de plictiseala pe care o simţeam faţă de propria-mi persoană. Mulţi alţii se află în aceeaşi situaţie, dar e nevoie de puţin curaj ca să recunoască şi apoi ca să facă ceva. Aşa că, dragii mei, să-i dăm bătaie. Trebuie să urcăm pe caii pentru că lupta a început deja!

A plâns pămânul ca să se bucure cerul

  Când credeam că primăvara ne bate în uşă, iarna a revenit în forţă şi a dat-o la o parte. Tot aşa s-a întâmplat şi în sufletele noastre. Toţi eram plini de bucurie şi dintr-o dată ni s-a zguduit lumea. În locul fericirii au început să curgă lacrimi, multe lacrimi, să se frângă inimi şi să se clădească grămezi de tristeţe.

   Înainte să intri în curtea bisericii vedeai o mulţime îmbrăcată în straie negre. Dacă te apropiai mai tare de ei vedeai că tac şi îşi acoperă ochii cu mâinile roşii de la frig. Cei din apropierea sicriului parcă aveau lacrimile îngheţate pe obraji, dar din când în când se mai pornea câte un şuvoi neaşteptat. Trebuia doar să-i priveşti ca să începi să suspini, iar dacă te gândeai la pierderea pe care o suferă te podidea plânsul şi hohotele.

  Viaţa parcă e nimic. Uneori îmi vine să cred că e o glumă proastă pe care toţi o credem şi chiar ne place. Ne agăţăm atât de tare de pământ, de avuţii şi de lucruri trecătoare. Ne prindem de oameni şi începem la un moment dat să formăm o horă, fie că unii ne sunt taţi, mame, prieteni sau simple cunoştinţe. E imposibil să nu ne prindem unii de alţii, dar când cineva din horă pleacă, tot dansul se năruie. Ni se zdruncină vieţile din temelie, iar firul prestabilit se mototoleşte şi ajunge la coşul de gunoi. Viaţă ne dă oameni ca la un moment dat prietena ei, moartea, să ni-i fure şi să-i strămute pe tărâmuri mai bune.

  Noi, cei care credem că există o ţară poleită cu aur, suntem binecuvântaţi. Ne lăsăm oamenii din horă să plece liberi, să zboare către ţărmuri veşnice ca peste puţină vreme să-i întâlnim din nou. Fiindcă-L avem pe Dumnezeu stăm drepţi, dar cu lacrimi în ochi, chiar şi-n ziua încercării. Cu Dumnezeu continuăm hora şi nu-i lăsăm pe ceilalţi oameni să-şi năruie visul vieţii doar pentru că unul s-a transformat în înger. Cu gândul către veşnicia cerului continuăm să credem, să sperăm şi nu obosim deloc să Îi mulţumim Lui Dumnezeu pentru planul pe care-L va desăvârşi în dreptul fiecăruia.

Se strică şirurile şi hora de pe pământ, ca să se-nmulţească viaţa şi sufletele în raiul lui Dumnezeu!

Acceptarea, un pas mare

„Treptat ajung la concluzia că pentru Dumnezeu, în ultimă instanţă, este mai important să formeze în noi un caracter care să reziste în lumina eternităţii. El este gata să sacrifice fericirea noastră vremelnică pentru a ne da în schimb una eternă. Dumnezeu are perspectiva de ansamblu, pe când eu nu pot vedea decât până la o anumită distanţă şi cred că toţi suntem la fel.” Twila Paris

Cred că acesta citatul care stă cel mai aproape de inima mea. E adevărat că  doar în timp putem să acceptăm suferinţa şi să conştientizăm că are părţi bune. E drept că nouă, oamenilor, nu ne place să suferim şi să ne arătăm dărâmaţi în faţa celorlalţi. Există totuşi persoane cărora le place suferinţa fiindcă au nevoie de milă şi se automutilează cu bună ştiinţă. Nu ne acomodăm uşor cu suferinţa şi de cele mai multe ori suntem dispuşi să facem orice doar ca să mai primim o fărâmă de fericire.

În ultima vreme merg într-o direcţie, dar sfârşesc în acelaşi punct, undeva aproape de o durere imensă care nu mă lasă să respir. Mi-am spus cândva că nu voi mai putea face faţă vreodată unei astfel de suferinţe, ci mă voi prăbuşi în drum fără să mă mai ridic. Dar iată că astăzi îmi plimb durerea prin oameni... Mai rău e că sunt mulţi alţii care fac acelaşi lucru. Toţi alcătuiesc o populaţie suferindă, iar eu fac parte din ea. Câteodată îmi place să cred că sunt diferită de ceilalţi, dar îmi dau seama că nu sunt cu nimic mai diferită. Poate mi s-ar fi zis altfel dacă nu aş fi cunoscut suferinţa şi eram mereu fericită. Dar pentru că nu e deloc aşa, încă fac parte din mulţime şi îmi păstrez groaznicul anonimat.

Nu ştiu de ce se întâmplă lucrurile în felul acesta şi care e scopul durerii, dar nu învinovăţesc pe nimeni. Poate doar pe mine, uneori... Habar nu am unde o să mă ducă şi unde o să ajung cu suferinţa, dar eu cred cu toată inima. Am o credinţă atât de mare încât încă pot spera. Sper ca lucrurile să se schimbe şi să văd că totul e spre bine. Fiindcă cred – nu renunţ, nu dau înapoi, ci doar înaintez cu paşi mai micuţi. Mi-am desprins inima de pământ şi mi-am legat-o mai tare de cer, fiind convinsă că perspectiva de ansamblu a lui Dumnezeu va fi o imensă fericire.

Doamne, dacă tu vrei să zdrobeşti fericirea mea de zi cu zi, fă-o. Dar, te rog, lasă-mi o fărmână din Tine şi din dragostea Ta, ca atunci când mă plec pe genunchi să simt că mă ridic la cer. Învaţă-mă să accept durerea nefericirii, ca să pot preţui mai mult împlinirea dorinţei mele şi cunoaşterea deplină a fericirii desăvârşite.