Imperfecţi destinaţi pentru Cer!

Cădeau stropii de noapte peste zi, se-ncăleca soarele cu luna şi peste lume se-aşternea parfum de linişte. Era o tăcere cu zbucium pentru că inima lui pulsa mai rapid decât ar fi trebuit. Mărul lui Adam i se ridica cu dificultate, respiraţia i se întretăia, voia să vorbească dar cuvintele-i erau mute. Toate acestea au fost determinate de gândul că mâine o să se reîntâlnească, o să-i revadă sclipirile de soare în ochi şi-o să-i simtă atingerea caldă odihnindu-se între palmele lui.

S-a ridicat ceaţa şi zorii dădeau din coate ca să-şi ocupe tronul. Patul lui era răvăşit, perna la picioare, plapuma pe jos. Pleoapele i s-au unit prea târziu şi trebuiau să-şi rupă îmbrăţişarea prea devreme. Făcu un efort, se ridică, îşi alesese cămaşa neagră şi blugii cei mai drăguţi. În faţa oglinzii îşi lipise un zâmbet pe buze, îşi trecuse parcă neserios mâna prin păr, apoi înşfăcă paltonul gri care-i evidenţia căpruiul ochilor. Deschise grăbit uşa şi frigul îl izbi cu toată puterea. Stupefiat a remarcat că şi-a uitat papucii în hol. Se întoarce amuzat şi încalţă sneakersi negrii.

Aleargă, sufletul parcă se luptă cu pieptul, vrea să răbufnească, dar se abţine. Trece de indicatorul "accesul interzis" şi zăreşte blocul în care prinţesa lui îşi duce traiul. Sună la interfon şi nu simte că cineva ar veni să răspundă. Mai aşteaptă puţin, sună din nou. După al treilea ţârăit, cineva îi răspunde: "Vino sus, te aşteptam!"

Uşa era larg deschisă, iar zâmbetul ei la făcut să se îndrăgostească din nou. A îmbrăţişat-o şi-a simţit cum prinde cerul între palme. Pulsul i s-a aşezat uşor şi-a privit în jur. Totul era plin de culoare, de lumânări şi mireasmă de împlinire. Îi pregătise o surpriză şi totul a fost minunat.

Relaţia lor însemna timp şi dedicare profundă, încredere oarbă şi înţelegere absolută. Dragostea nu avea unitate de măsură numai atunci când îşi plecau genunchii. Privirile avea farmec atunci când în colţul ochilor li se iveau lacrimi de bucurie. Râsul era colorat, chiar dacă vremea era posomorâtă. Iertarea era şef în casă. Îmbrăţişarea era regăsirea scoicii pierdută în ocean. Relaţia lor era investiţie pentru Cer. Cerul lor era veşnicia, iar veşnicia le era zâmbetul angelic.

Aşa cum investeau în relaţia dintre ei, aşa investeau şi în relaţia cu Dumnezeu. Puritatea le era cheia spre uşa inimii şi proşternarea covor când trebuia să întindă o mână. Duceau bătălia în perspectiva albastrului mai dulce după ploaie, îşi dădea suflul pentru cei mai de jos oameni. Erau acolo când nu te aşteptai, erau oamenii de peste tot. Umerii lor duceau poverile tuturor şi sărutau creştetul copiilor lăsaţi de izbelişte. Recunoşteau că nu erau perfecţi, dar asta îi făcea puternici şi demni de aprecieri.

Dacă aveţi o relaţie cu o altă persoană, analizaţi-vă bine priorităţile. Luptaţi voi pentru fărâma voastră de Rai?
Dacă nu aveţi o relaţie, priviţi încrezători spre viitor. Staţi cu mâinile-n sân sau pregătiţi terenul pentru prinţul sau prinţesa voastră?

Adevăr colorat de machiaje

În fiecare dimineaţă ne gândim la ce anume vrem să realizăm în ziua respectivă. Mereu ne propunem lucruri ca: să fiu mai bun, mai înţelegător, să reuşesc să termin toate treburile în timp record. Nici măcar o singură dată nu ne dorim să realizăm un lucru negativ precum: să bârfim, să fim indiferenţi sau să minţim. Totuşi, zilele noastre nu mai ştiu cum e să fie pline de Duh Sfânt şi de roadele acestuia. Chiar trupurile şi sufletele noastre s-au obişnuit să simtă cum păcatul le mănâncă pe dinăuntru.


Am încetat să ne mai analizăm faptele şi vorbele. Am început să ne ucidem prin cuvinte şi să ne dărâmăm din priviri. Când ne întreabă cineva dacă am fost într-un loc anume, noi răspundem senini "Eu, acolo? În niciun caz!" Mascăm adevărul printr-o minciună pentru că ne e frică de etichete. Când pastorul te ia la rost şi doreşte să afle de ce nu ai mai venit la biserică, tu rămâi rece, răspunzând "Ştiţi, nu mi-a permis timpul ! " . Când cineva îţi cere părerea şi spune "Îmi vine bine haina aceasta ? Îmi stă bine părul ? ", tu răspunzi mecanic "Bineînţeles. Areţi fantastic ! " Cât la sută din ceea ce ai spus ai şi crezut ? Mai bine spune adevărul, decât să ai gânduri nepotrivite despre ceilalţi. Mai bine accepţi că pe moment adevărul doare, decât să trăieşi o viaţă mustrat de minciuna ta. Luăm lucrurile cu atâta uşurinţă, nepăsându-ne că prin tot ceea ce facem ne pătăm conştiinţa. O conştiinţă pătată şi o haină cerească murdărită, nu au fost niciodată uşor de privit.


Minciuna ucide, lipsa de adevăr dezbină biserici şi destramă prietenii. O relaţie bazată pe jumătăţi de adevăr, nu are continuitate, e sortită eşecului. Minciuna pentru Dumnezeu e o urâciune, nesinceritate ne face să fim mai puţin plăcuţi înaintea Mirelui. Vrem să le facem oamenilor pe plac sau vrem să trăim o veşnicie cu Atotputernicul ? Ce-ţi poate oferi un om, o stare de bine trecătoare şi un zâmbet care se învecheşte ? Domnul nostru, îţi poate oferi o veşnicie pe străzile pictate-n aur şi-un duh curăţit de orice rană veche.


Haideţi să nu mai fardăm adevărul, să nu mai folosim minciuna pe post de armă. Să ne recunoaştem vina şi să ne asumăm responsabilitatea pentru fiecare greşeală comisă. Harul lui e prea bogat încât să n-aibă iertare pentru toţi. Braţele lui sunt prea mari încât să nu ne poată îmbrăţişa pe fiecare-n parte. Astăzi e momentul să nu te mai minţi, e momentul să ştii că a ta credinţă poate muta munţii. Astăzi e ziua în care recunoaşterea schimbă inima ! Cruce oferă pacea şi mustră blând spre îndreptare.


Mâine nu-mi aparţine, aşa că, de azi mă schimb. Tu ce faci ? Iei hotărâri noi sau mai amâni ?

Viaţă îmbrăcată-n ştreanguri!

Există momente în care te simţi marginalizat, lipsit de importanţă şi fără scop în viaţă. Uneori nu vrei să ieşi din casă ştiind că dacă ar trebui să vorbeşti cu cineva, e foarte posibil să izbucneşti în lacrimi. Te încui în cameră fiindcă nu vrei ca mama să îţi vadă şerveţelele scăldate-n sare. Când priveşti ceva ochii-ţi sunt goi, lipsiţi de reacţie şi simţi cum trupul tău se frânge sub durerea chinuitoare a bagajului conştiinţei.

Viaţa are gust amar, iar zilele parcă sunt nopţi lungi. Zâmbetele par feţe schimonosite, iar feţele triste şi încruntate sunt râsete strălucitoare. Soarele e nor şi ploaia-i mângâiere dulce. Dragostea e o cârpă rece, ce-ţi transformă inima în gheaţă. Îţi spui că tu nu şti şi nu poţi iubi. Îmbrăţişările tale sunt seci şi nimeni nu le doreşte. Îţi deschizi braţele, dar acestea rămân să-ţi atârne asemenea hainelor pe sârmă. Nimeni nu vine să le umple, nimeni nu vrea să răspundă. Cuvintele îţi par bâlbâieli, pentru că nimeni nu ascultă atunci când îţi deschizi gura. Eşti invizibil/ă şi vrei să te faci remarcat/ă. Te afectează într-un mod surprinzător că eşti singur.

Te înţeleg, ştiu că ţi-e greu! Am trecut şi eu prin decepţii în dragoste, am ajuns în pragul depresiei şi m-am simţit un nimeni. Am întâmpinat certuri cu părinţii şi nimeni din biserică nu mă înţelegea. Tânjeam după braţe, dar primeam huiduieli. Îmi doream iubire şi mi s-a dat lipsă de respect. Voiam consolare şi-am obţinut pălmi peste obraji, fiindcă nu-mi era permis să mă văicăresc. Am dăruit încredere şi mi s-a furat liniştea. Am vrut ca zilele să-mi fie pace şi mi s-a dăruit frică care-mi cutremura inima în fiecare minut. Temerile mele au devenit munţi, neliniştile grămezi de netrecut şi lipsa de afecţiune s-a lipit ca o cicatrice pe tot trupul meu.

                                                 Iată că am fost amândoi acolo.

         Tu ai ales să-nghiţi un flacon de pastile şi să dormi liniştit.Eu mi-am înghiţit durerea şi sunt trează căci lupta se dă şi noaptea.
          Ai cumpărat o lamă şi ţi-ai tras o brazdă prin vene, lăsând ca viaţa să ţi se scurgă încet. Am rămas pe Pământ şi bolovani mi-au distrus faţa, mi-au zdrobit mâinile, dar viaţa se luptă să nu-mi părăsească trupul.
          Ai luat o sfoară şi ţi-ai împrejmuit gâtul cu ea, de parcă tu ai fi fost un fel de animal. Respiraţia se încetinea şi pulsul tăcea. Eu am luat jugul lui Hristos şi mi l-am făcut prieten. Eu m-am respectat şi acum pulsul îmi bate tot mai tare pentru Cer.
          Aveai un prieten poliţist, care poseda Carpaţi în dotare. Ai reuşit să muşamalizezi furtul, dar în ziua următoare ţi-ai distrus frumuseţea de tâmplă. Mie în schimb mi s-a furat toată încrederea, dar am continuat să cred. Nu am renunţat! Nu mi-am dorit să fiu un creier într-un borcan. Nu, nu încă!

Decizia îţi aparţine! Ştreangul va fi păcatul tău până în veşnicie. Urmele lui vor fi vizibile o eternitate. Eşti gata să porţi acest colier până în infinit?

Eu nu sunt dispusă, aşa că rămân ancorată în dragostea ce pare a se stinge încet. Continui să cred în oameni care m-au dezamăgit, să îmbrăţişez trupuri care mi-au ucis frumuseţea. Astăzi lupt, mâine lupt! Oricât de grea ar fi lupta, eu vreau cununa! Nu voi renunţa niciodată!

Gaura se vrea umplută

Îmi curg şiroaiele din ochi şi-mi fac baltă în dreapta şi în stânga. Astăzi am redescoperit că sunt un nimic, o pulbere căreia nu-i aparţine decât nimicnicia, cenuşă acoperită de vise şi de dorinţe imense. Astăzi mi-am dat seama că sunt nefolositoare, că mi-am greşit în fiecare zi menirea şi că am alergat să prind muşte, în loc de gâşte grase.

Am aflat că suntem oameni care nu ştiu să se dedice, să înfrunte sau să accepte totul cu fruntea ridicată. Am uitat să ne punem la dispoziţia lui Dumnezeu, să alergăm la rugăciune sau să întindem o mână când cineva are nevoie de ajutor. Ne schimonosim de atât urâţenie sufletească şi simţim cum inima ni se ciobeşte în fiecare zi. Muşcăm din lume, dar lumea apucă cu dinţii şi strânge mai tare vieţile noastre. Am ajuns să ne uităm visele în cutia poştală sau în recycle bin. Ne apasă greutăţile inima şi în aerul nostru simţim izul păcatului şi glasurile demonilor cum ne cheamă.

Astăzi, e ziua ta! E ceasul în care trebuie să renunţi la tine şi să-ţi predai viaţa lui Dumnezeu. De dimineaţă, El a pornit în căutarea oamenilor care sunt dispuşi să stea în spărtură. Nu vrei să fi tu omul acela? Cerul are nevoie de tine, doreşte contribuţia ta, pentru că nu-ţi subestimează potenţialul şi e conştient de capabilitatea ta. Vrea inima, sufletul şi trupul tău în slujba Lui.

Nu va fi deloc uşor, pentru că omul din spărtură are responsabilităţi foarte mari. Omul din spărtură trebuie să acopere o gaură făcută de Satan, e chemat să fie uşa care face legătura dintre sacru şi păgân. E obligat să rabde frigul din exterior şi să se bucure de căldura dinăuntru. Zilnic va primi bolovanii invidioşilor şi îi va fi dărâmată credinţa (o va rezidi).Vor sufla vânturi năprasnice şi vor încearca să îi fluture nădejdea, să-i curme strălucirea soarelui. Pieptul lui trebuie să fie o platoşă, capul lui un coif, picioarele lui doar râvnă şi mâinile lui mult adevăr. Nu în cele din urmă, inima lui e garantat un Dumnezeu. Nu orice fel de Dumnezeu, ci singurul Dumnezeu. La 3 dimineaţa trebuie să fie pe poziţie, în zori să-şi poarte lacrimile şi-n asfinţit să-nveţe bagajele să se prosterne la Cruce. Să urce pe cai când trâmbiţa răsună-n casă şi să nu se ferească atunci când pietrele ascuţite îi tau adânc în carne.

Omul din spărtură e sfântul lui Dumnezeu, e chipul Lui oglindit în sclipirea albastrului. Nu e deloc simplu, e dureros şi cu riscuri colosale. Merită asumarea riscului pentru că sfârşitul unei lupte în care eşti învingător e semnul unui premiu. Premiul tău e curcubeu de diamant şi zâmbet de înger, toate agăţate în cununa veşniciei.

De astăzi eu sunt om în spărtură! Am nevoie de tine căci spărtura e prea mare şi-mi suflă fiorul printre coaste. Lasă confortul şi haide să luptăm pentru Pământul nostru reflectat în Cerul Lui!

Şi i-a-nghiţit ţărâna!

Are ochii albaştri ca oceanul, guriţa roz ca o petală firavă de trandafir, mânuţe cu degete ca nişte viermişori. Când o iei în braţe, îşi coboară şi urcă rapid pleoapele arătându-ţi cât de mult iubeşte îmbrăţişarea ta. Zâmbetul ei e ca un diamant a cărui strălucire nu o poţi masca.

Cine nu şi-ar dori aşa ceva? Ce persoană ar avea curajul să renunţe la această minune? Când descoperi o comoară o calci în picioare şi mergi mai departe?

Nu, dar v-aţi acoperit cu ceaţă şi sunteţi mai orbi ca negrul nevăzătorilor. Vă urlă lacrimile pe obraji, dar v-aţi uitat aparatele auditive pe noptieră. Vă înţeapă amarul, pelinul vi se prelinge pe buze, dar nu mai simţiţi nimic, aţi devenit imuni la exterior. Sunteţi bărbaţi impunători, plini de sine, lipsiţi de bun simţ şi caracter (există şi excepţii). Fiind înzestraţi cu putere aveţi impresia că puteţi beneficia de tot. Îndrăzniţi să vă lăsaţi urmele palmelor pe trupurile lor, nemulţumirea voastră pe inimile lor. Demnitatea nu face parte din vocabularul vostru astfel că indiferent de împrejurări găsiţi momentul oportun şi le constrângeţi la un colţ de stradă, le rezolvaţi rapid. Luaţi tot ce-i imaculat, de la inimă până la pudicitate şi nu lăsaţi în urmă decât o burtă imensă, umplută cu un trup ce nu a fost dorit niciodată. Păcatele voastre trag după ele altele. Le siliţi să-şi caute medicii şi să scape de o greutate pe care ar fi trebuit să o poarte zi de zi.

Femeilor, credeţi că voi sunteţi victimele? Da, sunteţi victime atât timp cât cineva vă obligă să faceţi ceva împotriva voinţei voastre. În momentul în care este implicată plăcere, satisfacţia, dispare eticheta de victimă. După savurarea actului în sine rămâneţi cu un test de sarcină pozitiv. Începeţi să vă agitaţi, părul vă e pădure şi căutaţi cea mai bună clinică. Aţi găsit-o şi nici măcar nu vă e silă că veţi vedea un trup într-un lighean. Pentru voi e o nimica toată. Nu vă pasă că i-aţi ucis visele acoperindu-le cu miros de sare şi rugină. I-aţi furat speranţa, i-aţi interzis să-şi coloreze bucăţica de Cer. De ce aţi fost egoiste şi v-aţi gândit numai la bunăstarea voastră? De ce nu ai vrut să-i impleteşti părul înainte de a merge la şcoală, să îi spui că e frumoasă şi că eşti mândră de ea? Îmi repugnă atitudinea aceasta.

Oameni nenorociţi, treziţi-vă căci vă strigă pruncii din pământ! Opriţi-vă din a ucide, nu mai şterpeliţi ochişorii şi mânuţele ca să hrăniţi ţărâna. Ţărâna s-a îmbuibat deja şi dă pe dinafară, nu mai are loc să-şi primească adevăraţii morţi pentru că aţi înecat-o cu zâmbete fragile şi trupuri nedezvoltate.

Mă doare felul distorsionat în care vedeţi, vă alimentaţi imaginea odioasă a eului în timp ce trupul mi-e controlat de spasme dese. Simt flăcările iadului vostru cum îmi uscă boabele de lacrimi. Inima fiecărui prunc ucis parcă-mi bate în minte, prezenţa lor pare a fi mai intensă decât dacă ar fi trăit cu adevărat.

Şi pentru ultima oară spun : TREZEŞTE-TE!

Ambalaj cu suflet!

Timp după timp socializăm, interacţionăm sau ne petrecem orele în faţa unui ecran pretinzând că purtăm conversaţii. Involuntar ne ciocnim de diferite tipuri de oameni, intrăm în contact cu cereşetori sau bogătaşi, cu frumuseţi sau cu oameni mai puţin frumoşi. Fiecare are un ambalaj pe care se străduie să îl menţină la nivelul standardelor pe care şi le-a stabilit. Îl curăţă în fiecare zi, îi aplică parfum, fixativ, cremă şi toate celelalte.

Din nefericire, unii dintre noi ne preocupăm doar de întreţinerea ambalajului. Când îi privesc pe ceilalţi le analizează ambalajul. "Uite, i s-a făcut o gaură acolo în colţ. Astăzi numai are strălucirea de ieri. E cam şifonat pe la spate. Nu înţeleg cum şi-a permis să iasă aşa din casă. Oare nu-i e ruşine cu el?"

Cel pe care îl analizezi superficial, cel căruia îi pui etichete e altfel decât îl vezi tu. Mâinile nu-i sunt crepate pentru că nu a avut bani să-şi cumpere cremă ci pentru că munceşte din greu ca să-şi întreţină familia. Hainele îi sunt şifonate pentru că a dat toţi banii pe medicamente şi i-au tăiat curentul. Nu se acoperă cu fond de ten, pentru că cearcănele bolii ar arăta mult mai rău. Nu stă cocoşat pentru că vrea să iasă în evidenţă, o face pentru că trecutul îl doboară.

Data viitoare când vrei să judeci ambalajul gândeşte-te de două ori. În spatele unui păr ciufulit, poate fi o tumoare canceroasă. Ascunsă printre nişte vorbe spuse aiurea poate fi o decepţie în dragoste. Mână în mână cu un zâmbet forţat, poate merge moartea care bântuie familiile.

Judecă aşa cum vrei să fi judecat. Lasă ambalajele şi superficialiatea. Renunţă la făţărnicie şi impune-ţi să vezi sufletul oaselor învelite în ambalaj. Poţi să o faci!

Promovezi copii, dar visezi originale

Îţi sună alarma, apeşi ameţit pe amânare şi continui să dormi. Somnul nu-ţi mai e la fel de liniştit, te răsuceşti în pat, dar într-un final decizi să te ridici. Buimac, apeşi clanţa de la baie, porneşti apa şi-ţi înmoi mâinile. Te stropeşti puţin pe faţă, iar prospul aspru pare a-ţi vătăma tenul.Totul pare ridicol de normal până aici.

Apoi ridici ochii şi-ţi priveşti reflecţia în oglindă. Nici o reacţie, nici măcar pupila nu pare a se contracta sau a se mări, încerci să zâmbeşti dar parcă oglinda-şi bate joc de tine şi colţurile buzelor se lasă şi mai tare. Încreţeşti fruntea şi ridurile par mai adânci decât erau ieri, înstrâmbi din nas şi rămâi surprins de hidoşenia ce ţi s-a pus în faţă. În creierul tău o întrebare se descoperă: "Oare am uitat cum arăt, sau trăiesc într-un corp dominat de o dublă personalitate?"

Să-ţi spun eu cum stă treaba. Nu ai uitat cum arăţi şi nici nu suferi de dublă personalitate. Eşti doar chituit. Eşti un robot, un trup cu carne, dar mecanic. Eşti ten uscat cu implant de marionetă, eşti bucăţi de plastic lipite cu super glue. Acesta nu eşti tu. Unde te-ai irosit? Pe care drum te-ai uitat pe tine şi te-ai îmbrăcat în straiele lumii?

Coatele-ţi sunt julite, genunchii zdrobiţi pentru că vrei din răsputeri să fi în top cu moda, să te potriveşti cu sablonul deformat al societăţii. Cauţi să îţi pui tone de fond de ten crezând că aşa maschezi apariţia unui coş. Poţi să-ţi ungi faţa şi cu smoală dacă vrei, dar inima ta nu va deveni mai bună. Te îmbrânceşti ca să prinzi locurile din faţă, dar uiţi să alergi cu râvnă către Cer. Poţi să dobori oamenii din jurul tău, dar în zadar dacă nu ai învăţat să ucizi duhuri necurate. Te-ai plafonat şi îţi dai seama că eşti clona tuturor, eşti umbra unei lumi. Ai devenit un xerox, o semnătură falsificată, o bancnotă imposibil de folosit.

Universul nu-ţi aparţine, nu joci în viaţă ci viaţă joci. Uiţi de tine şi devi o cioară, ai avut un Dumnezeu şi acum ai un idol pe braţe, pe picioare, pe viaţă. Dumnezeul care trebuia să-ţi ofere unicitate, e acum unicul familiar şi mult prea demodat pentru mondeni. Mentorul tău e acum o filă dintr-o carte uzată şi o urmă lăsată în urma îngopării unei rugăciuni. Acum nu mai ai vise pe geamuri, acum ai cioburi de vise. Nu mai ai Creator, ai doar incubator şi electricitate. Făuritor de gânduri măreţe nu mai ai căci L-ai uitat şi L-ai schimbat cu dorinţa de a fi pe plac tuturor.

E timpul tău, e timpul ca masca ta să se sfărâme. Vreau ca tu să străluceşti. Ştiu că vei reuşi fiindcă întotdeauna originalele divine rămân pentru vecie. Trăieşte-ţi originalitate şi uită copia. Visează Albastrul şi îneacă noroiul. Azi umbra copiei tale se-afundă vertiginos în cutia eşecurilor, iar trupul originalului tău zboară mândru în universul reuşitei.

Urme de scrum pe vise

S-a visat scriitoare, dar părinţii ei o vedeau medic. A strâns din dinţi, şi-a învelit degetele în pânză, a ucis petele de dorinţă şi le-a încuiat într-un cufăr. A început să cheltuie banii pe manuale de specialitate (neurochirugia era aspiraţia dureroasă). A tras de conştiinţă, a înecat-o în propriile vise şi s-a apucat să lupte pentru ceva ce o epuiza.

A reuşit să termine facultatea, a finalizat masteratul cu brio şi a început să profeseze. Prima operaţie i-a întors stomacul pe dos, i-a împânzit ochii de lacrimi şi i-a frânt mâinile într-un tremur chinuitor. Atunci şi-a spus: " Mi-am făurit vise şi le-am acoperit cu cenuşă. N-am avut nimic, dar am renunţat la nimicul meu pentru acel ceva al altora. Îmi vreau nimicul înapoi! Am fost înzestrată cu sensibilitate şi cu mări curgătoare pentru a şti cum să ating inimile oamenilor, nu ca să le spun că tatăl lor a decedat pe masa de operaţie. Mă doare scrumul viselor mele neîmplinite."

 Eu ce-am făcut? Tu cum ai procedat?

Ţi-ai lăsat visele de izbelişte? Le-ai uitat pe podea şi le-ai sfărâmat cu tălpile-ţi trudite?

Visele te definesc! Ai împlinit visele altora - te-ai pierdut pe tine. Trăieşte-te ca pe un vis. Dacă visele-ţi sunt cioburi, tu nu eşti decât un ciob dintr-o mulţime. Dacă visele-ţi sunt ruină, tu eşti monument într-o pădure de plopi.Rătăceşte-te din nou şi lasă visele să te găsească.

Sertarul tău cu vise vrea să-şi găsească cheia. Fructificarea talentelor tale o să-ţi aducă împlinire, iar nouă tuşul visului tău ne va imprima un surâs de aur. Harul tău ne vindecă, scrisul tău ne mângâie, vocea ta ne înalţă, desenele tale ne dărâmă şi ne ridică Cerul, fotografia ta ne scoate ochii din orbite, mâncarea ta ne încântă papilele gustative, clădirile tale ne dau căldură.

Tu eşti totul tău, totul nostru, dar numai alături de visul ce te defineşte. Te vrem aici cu plămânii plini de aer ca să-ţi poţi usca praful de pe cutiuţe. Vrem fiecare dorinţă pe care o respiri.

                                                     Te vreau pentru că ştiu că poţi.