Acelaşi Crăciun obişnuit?

Am fost aseară la colindat împreună cu copiii. În fiecare casă erau mesele pline. Peste tot fructele stăteau aranjate într-o grămăjoară frumoasă, platourile erau pline cu prăjituri de toate formele, care de care mai arătoase, iar bolurile erau umplute cu bomboane şi jeleuri multicolore. Fiecare colţişor sclipea de curăţenie, casele erau împodobite şi atmosfera de sărbătoare se simţea şi în aer.

Mă-ntreb dacă inimile ni le-am pregătit atât de frumos precum ne-am pregătit şi casele. În inimă am făcut obişnuita curăţenie generală? Am aruncat gunoaiele ce s-au făcut grămezi mari în noi? Mai păstrăm încă ură, mândrie, nemulţumire şi antipatii faţă de unul şi altul? Cu bârfa, clevetirea şi murmurarea am rezolvat-o sau încă mai avem probleme? Om drag, îţi sclipeşte inima de curăţenie sau încă se mai văd pete şi urme negre pe unele porţiuni?

În suflet am pregătit masa? Am umplut-o cu bunătăţi ca Regele să se poată sătura dacă vrea să treacă să ne colinde? Ne sunt pline cănile cu lacrimi şi farfuriile cu dragoste sfântă? În boluri am pus mulţumire şi fapte bune? Pe platouri am aşezat oare rugăciunile, închinarea şi dăruirea noastră? Dacă trece Pruncul pe la tine, se va sătura sau îţi va găsi masa sufletului goală?

În această noapte sfântă trebuie să punem pe noi podoabe. Să punem covorul roşu la întrarea în odăiţa noastră. Avem pe noi podoaba sfinţenie şi-a smereniei ce l-a făcut pe Isus să vină într-o iesle? Ne-am îmbrăcat cu evlavia şi roada Duhului Sfânt , sau am ajuns să răbdăm frig fiindcă nu avem astfel de haine? Încă-l aşteptăm pe Isus cu o iesle plină de paie?

El e Rege, vine acum în chip de Suprem Salvator şi merită mai mult decât un lemn pe post de pat. Isus merită să păşească în palatul nostru şi să rămână acolo ca Domn. Cum îl aştepţi tu astăzi pe Isus? C-o simplă iesle sau c-un palat împodobit de sfinţenie şi dreptate?

O binecuvântare cu ochii prea mari şi urechile diforme

Trrr, trrr sună interfonul ce face imposibilă intrarea în scara de bloc care ascunde un mister în micuţul orăşel  al Soarelui. O voce de femeie răspunde timid și apoi parcă grăbită apasă butonul de deschidere. Urcând scările până la apartamentul cu pricina te aștepți ca ceva sinistru să te întâmpine la sfârşit.  Nu e nimic sinistru, ci din contră un apartament luminos, plin de culoare și viață. O femeie undeva la patruzeci și ceva de ani deschide voioasă ușa în timp ce un zâmbet imens îi împodobește fața. 

De când intri prima dată acolo totul e altfel decât ţi-ai imaginat. În schimbul unei tristeți amare, a unor ferestre cu perdele întunecate poți citi și vedea doar bucurie, mulțumire și multă dragoste. De ce să te aștepți la negativism când par a fi o familie perfectă? Adevărul e că doar par, fiindcă de aproape  șapte ani cresc un copil diagnosticat cu Sindromul Down.

„După trei zile de la naștere am aflat...”

Pe Rază de Soare am văzut-o pentru prima dată la biserică. Era o fetiţă de-o şchioapă dusă mereu pe braţe de unul dintre părinţi sau fraţi. Era îmbrăcată cu o rochiţă roz care o făcea să semene cu o bombonică. Era zâmbăreaţă,  îşi mişca mânuţele în continuu şi doar ochii bulbucaţi o dădeau parcă de gol. Ochii aceia prea mari pentru căpşorul ei micuţ şi privirea saşie derutantă pentru toţi, o făceau să pară desprinsă de peisajul alcătuit din ceilalţi copii.

După trei zile de la naştere au aflat că fetiţa este diagnosticată cu Sindromul Down. Sindromul Down sau mongolismul este o boala genetica. Reprezintă o afecțiune cromozomială (o afecțiune din naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența unui  cromozom 21 suplimentar. Cromozomii sunt structuri microscopice, prezente în fiecare celulă din fiecare țesut al organismului. Ei poartă planul tuturor caracteristicilor pe care le moștenim. Acest plan este purtat sub forma un mesaj codat prezent într-o substanță chimică denumită ADN.

Vestea a zdruncinat întreaga familie. Nu erau gata să accepte aşa ceva, de aceea au sunat la Cluj unde li s-a reconfirmat boala cu care s-a născut fiica lor. În timpul sarcinii totul a decurs bine, nimeni n-ar fi bănuit că e o problemă şi că acest copil nu va fi perfect normal. Dacă ar fi ştiut încă din timpul sarcinii că fetiţa lor se va naşte cu această dizabilitate, ar fi suferit cu mult mai mult şi mai crunt. Chiar dacă ar fi ştiut de la început, avortul nu ar fi constituit o opţiune şi Sarah s-ar fi născut oricum pentru că era cadoul lor venit din cer.

Ruptă de lume, trăieşte într-un vis

Spre deosebire de ceilalţi copii, Rază de Soare s-a dezvoltat încet. A crescut ca un pitic din povestea cu Albă ca Zăpada. Nu merge, nu mâncă singură, nu vorbeşte. Ştie doar să zâmbească şi să clipească des, mod prin care îţi dă de înţeles că e de-acord cu tine. Până la doi ani nu rostise niciun cuvânt. Doar o gângureală permanentă de care părinţii dădeau semne că se bucură. Mereu îşi spuneau „Se putea să fie şi mai rău...”.

Ar fi vrut să primească o baghetă magică şi s-o poată vindeca, dar acest lucru era posibil doar în basme. În schimb toată familia arată o dragoste necondiţionată şi o înţelegere profundă faţă de micuţă. Sunt mereu acolo ca să dea la o parte obstacolele care apar în timp ce merge de-a buşilea prin casă. O ţin strâns în braţe, parcă ca s-o apere de privirile nedumerite, de glasurile răutăcioase şi de influenţele negative ale lumii. Încearcă să modeleze lumea pe care ea o poate percepe, se străduie să o facă cât mai bună, mai zâmbăreaţa şi mai pozitivă. Îşi dau toate silinţele ca în mintea ei să nu fie niciodată furtună şi veşnic să troneze un curcubeu. Punând mână de la mână reuşesc cu mult suflet să-i facă Sarei o lume de vis.

Inimă dragă, încă de mică ai multe probleme

Din punct de vedere financiar, treaba nu este atât de strălucitoare. Singurul venit e salariul tatălui pentru că mama trebuie să o supravegheze mereu pe mezină. Din acest venit trebuie să fie hrănite atâtea guri, să fie cumpărat tratamentul medicamentos al Sarei, plătite operaţiile şi controalele periodice la care aceasta este supusă. „Este costisitor, mai ales dacă ne gândim că fetiţa a fost internată de zece ori până acum şi a suferit câteva operaţii la inimă şi la ochi” afirmă părinţii. În fiecare an micuţa este supusă unui control la ochi şi la inimă, iar o dată la trei luni este verificată din punct de vedere psihic. Cel mai dificil moment, despre care părinţii îşi amintesc cu greutate şi cu lacrimi în ochi este operaţia la inimă care a avut loc la un an şi o lună. La cinci săptămâni după vaccinul obligatoriu, a avut recţii alergice, a făcut febră mare, a fost internată şi operată de urgenţă. „Au fost zilele cele mai de coşmar pentru mine, credeam că o vom pierde” mărturiseşte cu vocea întretăiată de suspine mama ei.

Viitor nedesluşit, plin de temeri, dar presărat cu speranţă

Părinţii fiind în vârstă se tem pentru soarta Razei de Soare, dar au încredere că fraţii şi surorile ei o vor ajuta indiferent de situaţie. Părinţii aceştia s-au transformat în adevăraţi militanţi pentru cauza fetiţei lor. Nu luptă obişnuit cum o fac ceilalţi, bătând din uşă în uşă şi plângându-se zilnic de starea lor. Ei luptă plecându-şi genunchii şi fruntea înaintea lui Dumnezeu. Sunt siguri că totul în lume are un scop bine definit, inclusiv boala mezinei. Sunt încrezători că Dumnezeu îi va purta Sarei de grijă, oferindu-i oameni care s-o iubească, s-o preţuiască cu tot cu boala pe care o poartă pe umeri. Din această cauză sunt mulţumitori, cu un licăr de speranţă în glas şi cu priviri calde.

„Oricât de grea e boala fetiţei noastre, oricât de mare e durerea şi imposibilitatea de a o ajuta, noi credem în ea. Credem că e puternică şi că poate să trăiască frumos, chiar dacă societatea nu-i întinde prea multe mâini care s-o ajute. Suntem mulţumitori pentru Rază de Soare care este un cadou pentru noi, o binecuvântare cu gâtul scurt şi gros. Pentru noi ea e frumoasă, cea mai frumoasă fetiţă de pe pâmănt. E fetiţa noastră, o iubim cu inimile şi cu tot ce se poate iubi”, declară familia la unison.

Indiferent de timp, România îşi iubeşte poporul

– România, ce se întâmplă de-mbătrâneşti atât de repede? De ce fuge timpul peste tine şi nu-ţi dă nici măcar o clipă de răgaz? De ce te grăbeşti să spui "A mai trecut un an"? Oare-ţi place să ţi se facă urări de bine? Încă nu-mi explic cum vrei să-ţi crească peri cărunţi şi noi să te aplaudăm că eşti zbârcită şi plină de ridurile timupului...



– Adevărul e că nu-mi place să îmbătrânesc, dar paradoxal e frumos să treacă timpul peste mine. Ştii de ce? Pentru că în viaţă apar în fiecare zi alţi oameni, alte feţe. Alţii mă părăsesc şi se afundă puternic în cele mai întunecate cotloane ale fiinţei mele. Totuşi, majoritatea oamenilor e tristă, cu feţele crispate şi cu ochii negrii de furie. Fiindcă ei sunt trişti, ajung să fiu şi eu supărată.

– Tu ar trebui să aduci schimbarea România, nu să-i laşi pe oameni să te influenţeze atât de tare. E momentul să pui piciorul în prag şi să te revolţi.

– Nu ştii ce-mi ceri. Singurul mod prin care m-aş putea revolta ar fi prin natura mea proprie. Ar trebui cumva să mă autodistrug, ca să îi pot ataca pe oameni. Oare cum ar fi să tâşnească din adâncurile mele cascade de apă şi să îi înghită? Cum ar fi să mă fac că tremur de emoţie şi să cadă peste ei grămezi întregi de beton? Ce s-ar întâmpla dacă aş da mâna cu vântul, am scoate copacii din rădăcină şi i-am face pe toţi să pară brazi de Crăciun în vârful grămezilor făcute din carne vie. Nu ştii ce-mi ceri!

– Iartă-mă! Se poate să fi greşit, dar cum mai poţi suporta atâta durere, nemulţumire şi ură ce ţi se aruncă? Cum poţi răbda să fi învinovăţită pentru tot?

– Nu e uşor, dar reuşesc. Pământul meu e sfânt, pe pământul meu s-au vărsat şi lacrimi sincere, din mine s-au hrănit şi oameni cu suflet bun. Sunt mulţi care comentează şi nu mă apreciază, le displac şi le-ar plăcea să dispar de pe hartă. Acei oameni au plecat, m-au părăsit şi acum îşi duc existenţa pe cine ştie ce continent înfloritor. Cei care cred în mine sunt încă aici deşi se plâng în fiecare zi de incapabilitatea mea. Măcar sunt aici...


– Merită? Merită să înduri atâtea pentru un popor lipsit de viaţă, plin de tristeţe şi cu ochii în lacrimi zilnic? Merită să fi batjocorită ştiind că nu te aşteaptă nicio răsplată? România, de ce faci atâtea? De ce ar merita?

– E poporul meu şi-l iubesc exact aşa cum l-am primit. Ştiu că undeva în adâncul sufletului său nu şi-a pierdut inocenţa, credinţa în Dumnezeu şi dragostea necondiţionată. Am încredere în poporul acesta că va reuşi să se ridice din ţărâna mea şi să înflorească asemenea unui ghiocel după o iarnă grozavă. Merită să îndur tot pentru poporul meu! Mă-nclin înaintea lui şi-l stimez indiferent dacă el mă iubeşte sau nu. Eu sunt o ţară şi s-ar fi putut să nu primesc nimic, în schimb i-am primit pe ei şi nu-mi ajung cuvintele ca să mulţumesc. Mulţumesc pentru un asemenea popor, cu bune şi cu rele!

Iartă-mă! Doar iertare vreau pentru anul ce-a trecut...

De data asta ştiu sigur că trebuie să scriu. Trebuie să mă debarasez de tot trecutul, să rememorez minunile ce s-au întâmplat în viaţa mea. Trebuie să realizez că deja au trecut 20 de ani de când am primit cadou o viaţă. Trebuie să conştientizez că sunt om şi că e necesar să-mi şlefuiesc aşchiile care îi rănesc pe ceilalţi. Trebuie să-mi dau seama unde sunt eu şi unde începe restul.

Când a trecut şi unde s-a dus atâta amar de timp? Mă tot întreb, dar nu reuşesc să-mi răspund. Poate s-o fi dus în eternitate ca nu cumva să se scurteze veşnicia. Poate o fi plecat în ţările calde ca să evolueze şi restul lumii. S-o fi dus timpul unde s-a dus, dar întrebarea reală este "Unde m-am dus eu?". M-am dus spre bine sau m-a atras răul ca un magnet? Mi-au fugit paşii ca să ajute sau mergeau ca să calce peste zâmbete şi inimi sincere? Unde m-am rătăcit în tot acest an? Aş vrea să-mi pot răspunde sincer, fără să devin subiectivă şi să vreau cumva să mă supraapreciez. Îmi doresc ca picioarele mele să nu fi alergat niciodată spre rău, gura mea să nu fi bârfit şi ochii mei să nu fi aruncat flăcări. Mi-ar plăcea să pot spune că n-am făcut niciodată aşa ceva. Dacă aş spune asta aţi putea să mă condamnaţi la moarte fiindcă aţi descoperit cel mai mincinos om de pe Terra, mincinosul mincinoşilor.

Adevărul e că mi-au alergat paşii prea mult spre rău şi nu spre bine, iar mâinile mele mai mult au rănit decât au mângâiat. Uneori în loc să iubesc şi să vorbesc cu blândeţe am aruncat cu bolovanii grei ai învinovăţirii. Când am încercat să arăt că iubesc mai mult şi cu toată inima, mi se întorcea spatele sau unii credeau că am luat-o pe ulei. Îmi pare rău de mine, că nu mi-am dat seama până acum ce om rău sunt.

Îmi pare rău! Oricare ai citi asta să ştii că îmi pare extrem de rău dacă te-am rănit vreodată sau am vorbit urât cu tine. Iartă-mă dacă te-am jignit sau nu am ştiut să te apreciez îndeajuns. Ştiu că nu am fost o prietenă bună, sunt conştientă că te-am neglijat şi de multe ori nu mi-am făcut timp să ascult. Poate ai avut nevoie de mine ca să te îmbrăţişez, să te încurajez, să-ţi zâmbesc fără motiv, dar eu eram prea adâncită în propriile-mi probleme. Am uitat să-mi împart pâinea şi banii cu tine atunci când ai fost în necaz şi durere. Nu am putut să plâng pentru rănile tale şi am rămas cu ochii goi. Iartă-mi insensibilitatea ce mă caracterizează. Iartă-mă pentru tot ce am uitat să-mi cer iertare! Pur şi simplu "Iartă-mă"!

 În noul an pe care l-am primit în dar voi încerca să-mi repar fiecare greşeală, să devin un prieten mai bun, să fiu un adevărat om şi să pot sta cu capul sus înaintea lui Dumnezeu care e sfânt şi suveran! 

Schimbarea - o chemare specială!

Uneori, de fapt de fiecare dată mă îngrozesc când văd în ce lume trăim. Oameni care nu au ce mânca de pe azi pe mâine, femei şi copii maltrataţi, feţe triste udate de lacrimi. Fericirea şi zâmbetul nu fac parte din viaţa persoanelor ce păşesc grăbit pe stradă. Ei văd numai negru şi durere, imposibilitate şi pesimism. Lumea lor e limitată de suferinţă şi în afara celor patru pereţi există numai urâţenie. Aceşti oameni mă determină să lupt, să vreau să schimb ceva, să fac lumea un loc mai bun.



De fiecare dată când le povestesc celorlalţi că vreau să transform lumea, chicotesc şi-mi urează ironic "Mult succes". Ştiu că ei mă văd foarte mică şi poate incapabilă să fac ceva. Au impresia că am vise prea mari pentru o lumea aflată la cea mai de jos limită a ignoranţei. Poate se gândesc că voi fi extrem de dezamăgită când mă voi confrunta cu situaţii dificile. Sau consideră că nu am fost creată ca să schimb lumea şi să îi aduc un plus de frumuseţe doar vorbind cu oamenii ce o constituie.



Oameni buni, nu mă afectează dacă credeţi sau nu că eu pot schimba ceva. Nu trebuie să întorc tot pământul cu susul în jos ca să spun că am făcut ceva diferit, ceva bun. Îmi ajunge să ştiu că într-o zi am adus un zâmbet pe faţa unui singur trecător, că am îmbrăţişat sincer un singur trup. Nu e nevoie de mai mult, ci de un singur om în fiecare zi. Am început încet, încet şi doar cu cei de aproape. Nu ştiu cât de bine reuşesc, dar ştiu că majoritatea zâmbesc după ce vorbim o vreme. Oare să fie un semn bun?



Nu e nevoie să mut munţii din loc, ca să mă remarc şi să schimb ceva în lumea aceasta dizgraţioasă. Ajunge să mut colţurile buzelor acolo unde trebuie astfel sunt un om fericit şi câştigat. Nu e nevoie să cânt ca să audă o lume întreagă, e destul să-i cânt unuia şi să-i curgă lacrimi care să-l ducă mai aproape de Cer. Nu e nevoie să fiu altcineva ca să pot schimba, ajunge să fiu eu. Nu ajunge să fiu eu dacă nu e şi Dumnezeu. Dacă e Dumnezeu sigur e schimbare prin mine.

Doar iubind te faci frumos!

Când ţi-e lene de mori şi parcă te plictiseşti timpul se împiedică în propriile secunde şi minutele se poticnesc asemenea unui copil ce învaţă să păşească. Ai vrea să-i spui timpului să se oprească doar ca să nu-ţi mai măsoare lipsa chefului de viaţă. Lucrurile se schimbă când stai în dreapta omului pe care-l iubeşti. Atunci acele ceasornicului se învârt ameţitor, asemenea unui montagne russe lipsit de control. Ţi-ai dori să îi spui – timp există, dar lasă-mă să muşc din tine doar atunci când vreau să mă despart de trupul acesta de carne. Suntem limitaţi de timp, dar totuşi e aşa de mult încât nu ştim ce-ar trebui să facem cu el. De ce sunt oamenii nemulţumiţi de ceva ce au atât de mult şi totuşi atât de puţin ?


Am devenit insensibili şi zgârciţi. Suntem nişte marionete extrem de triste, jalnice şi demne de milă. E bine că există ceva ce încă ne poate schimba. Acel ceva e omul de lângă noi, e omul care doar zâmbind ne fură un zâmbet. Ne ridică atât de sus colţurile buzelor încât nu le mai putem lăsa aplecate. Prin el totul capătă alte proporţii. Chiar şi oamenii se fac mai frumoşi. Atât de frumoşi de parcă ar avea raze de soare în priviri. Te schimbi pentru că ochi-ţi strălucesc ca luceferii şi mâinile leneşe merg acum să-i ajute pe cei căzuţi să se ridice. Picioarele-ţi amorţite merg acum să-i susţină pe cei ce nu mai pot sta drepţi. Iubind te schimbi şi doar schimbându-te arăţi cât iubeşti.


Când te rogi rămân pe podea-ţi urmele genunchilor, fiindcă pe umerii tăi apasă greutatea binecuvântării. Te ridici cu ochii în lacrimi şi gându-ţi rosteşte « N-am merite, dar îţi mulţumesc pentru el ! » Rugăciunea capătă altă savoare şi mulţumirea e mai bogată cu fiecare zi petrecută lângă el. Iubind înveţi să mulţumeşti în toate şi mulţumind te faci mai mult om cu suflet, om de suflet.


Iubind îi schimb pe alţii şi alţii mă schimbă. Iubind mi-am clădit propriul colţişor de Rai. Iubind am devenit un om frumos. Iubind m-am pierdut regăsindu-mă cu un suflet mai sincer şi mai proaspăt. Iubind am vărsat cascade de lacrimi care o să-mi fie cândva diamante la mâini şi la picioare. Iubind mi-am dăruit tot sufletul fără ca vreodată să mă fi simţit goală sau săracă. Iubind am iubit şi iubesc ceea ce alţii nu credeau că poate fi vreodată iubit.

Oare ştiu să iubesc?

Mă tot gândesc, oare pentru tine cuvintele mele au vreo importanţă? Cuvintele mele contează? Cuvintele mele reuşesc să străbată zidurile înalte ale fiinţei tale şi să-ţi străpungă inima cu simţămintele fragede? Oare pot păşi atât de puternic, cu atâta vehemenţă, doar ca să ajungă în cotloanele unui suflet tremurând sub picurii dorului? Se-avântă cuvintele mele până în sufletul tău? Păşesc ele prin tine doar ca să se întâlnească cu frumosul şi să danseze o secundă cu iubirea din tine? Oare iubirea din tine iubeşte cuvântul din mine?...

Nu-mi spune că sunt poet sau că ştiu să scriu bine... Spunem doar că ştiu să iubesc ca un poet. Cu versuri, cu frânturi de cuvinte, cu mâini fine pictate de cerneală şi cu zâmbete frânte de lacrimile poveştilor tragice din cărţile mele. Spune-mi că ştiu să iubesc implicându-mă în vieţile oamenilor adevăraţi, nu doar în a celor din romanele pe care le scriu în fiecare noapte până dimineaţa. Spune-mi că ştiu să iubesc mai bine decât o face un om pentru că desăvârşirea e preţul pentru care lupt. Nu-mi spune că merită să iubesc în felul în care o fac. Dragostea nu merită să fie făcută, dragostea trebuie trăită fiindcă sufletul porunceşte. Acolo unde porunceşte sufletul sigur e o licărire de divin. Când e suflet, întreg sistemul pare să funcţioneze mai bine, mai ales dacă sufletul e parfumat de Cer. Şi ca să revin, spune-mi că ştiu să-mi fac sufletul să iubească fiecare frumos din oameni.

Dar dacă nu ştiu să iubesc, arată-mi cum să fac şi voi învăţa... De ţi-e prea greu să-mi spui, zâmbeşte-mi doar şi ştiind o să-ţi cânt. Oare cum, oare unde? O să-ţi cânt cu ochii şi-n suflet o să răsune ecoul armoniilor... Ecoul iubirii mele şubrede care învaţă să iubească în fiecare zi mai pur, mai trainic şi totuşi tainic.

Învăţ încă o dată cum se învaţă să scrii...

Am uitat... Parcă nu mai ştiu unde ar trebui să pun cuvântul, unde punctul şi unde restul semnelor. Am uitat cum se scrie şi cum reuşeam să o fac înainte. A rămas doar o bucăţică de amintire a ceea ce era scrisul pentru mine în urmă cu câteva luni. Mi-e teamă de mine - cea care şi-a încuiat pasiunile şi s-a afundat cu totul în problemele cotidiene. M-a prins de ambele mâini pregătirea pentru BAC, apoi admiterea la facultate şi am ajuns să nu mai ştiu cum să fac curăţenie prin cuvinte  în mine. Am pierdut frumuseţea cufundării în liniştea propriului meu suflet şi muzica din mine nu mai cântă de mult timp. De ce mi-am neglijat fărâma de soare pe care o ţineam în braţe? Nu ştiu! (de fapt ştiu, dar nu vreau să folosesc scuze penibile)

   Acum că s-a sfârşit cu agitaţia şi că am pus capac peste paharele care doreau să-şi toarne veninul peste margini am revenit în grafic. Am fost plecată o vreme, dar asta nu înseamnă că acolo afară nu am încercat să scriu chiar şi cu degetele care nu mi-au fost înmuiate în cerneală. Am fost tot o părticică de viaţă şi am învăţat multe. Am descoperit că puterea se ia din suflet, se termină în lupta cu lumea şi creşte tot în suflet. Am realizat că de fiecare dată poţi să mai faci un pas, chiar dacă-i unul neisgur şi picioarele-ţi tremură nebuneşte. Acum ştiu că zâmbetele sincere pot să vindece, iar cele false sunt mai mult o urâciune decât o înfrumuseţare nereuşită. Mi-am dat seama că cuvintele sunt lipsite de putere când nu pui inimă atunci când le spui.

   Dar cel mai mult am văzut că Dumnezeu are un timp bine pregătit pentru tot. El controlează chiar şi eşecurile noastre, ca apoi să ne arate cât de înaltă este stânca biruinţei. Ne învaţă să aşteptăm, ca la final să răsuflăm uşuraţi spunând că visele noastre nu ar fi fost atât de înfloritoare dacă nu exista aşteptarea. Durerile ne frâng inima ca El să aibă unde turna alinare. Ştiu mai mult ca oricând că dacă El n-ar fi fost la cârma vieţii mele acum aş trăi cu ochii în lacrimi şi zâmbetul mi-ar fi ascuns într-o cutiuţă pusă undeva în fundul podului.

   Uită-te la mine astăzi şi spune-mi, cum sunt? Îţi spun eu ...sigur nu mai sunt omul de ieri. În acest moment pietrele din mine se fac tot mai mici şi până voi ajunge veşnicia sigur vor dispărea. De atunci până acum învăţ din nou să scriu, să scriu mai întâi pentru mine şi apoi pentru alţii care au o sclipire de soare în priviri.

        Tu ce-ai învăţat astăzi? Mai eşti omul de ieri sau doar înveţi cum se scrie să fi omul de azi?
                                  Dacă nu reuşeşti, voi scrie eu şi pentru tine!

Mesaj adresat ţie, Centenare!

Generaţii întregi au urcat scările acestui colegiu, au intrat pe poarta lui şi au ieşit cu capul sus. Dacă la început erau asemenea unor bebeluşi care învaţă să meargă, astăzi au devenit persoane care ştiu să facă diferenţa dintre cultură şi mediocritate, valori şi non-valori. Au devenit oamenii de calitate ai societăţii, astăzi reprezentând caracterul şi adevărata personalitate, care impresionează instantaneu.

Colegiul Naţional Andrei Mureşanu, s-a zidit încet, dar sigur, an după an. S-a pus inimă peste inimă, cunoştinţă peste cunoştinţă şi astfel s-a clădit din oameni Colegiul Naţional Andrei Mureşanu.  Priviţi în jur şi veţi vedea ce înseamnă un liceu centenar. Nu vă uitaţi la clădirea impunătoare ce se ridică alături ci priviţi la diplomele, rezultatele şi oamenii pe care acesta i-a educat. 100 de ani înseamnă istorie, istorie a vieţii, a cărţii şi în special a succesului.  Liceul acesta a strâns o istorie cu viaţă, care va rămânea peste vremuri şi va fi oglinda lui de acum încolo.

Cadrele didactice pe umerii cărora acest mic univers a început să se dezvolte, merită să primească toată stima şi respectul. Fără voi, cei care ne-aţi învăţat, nu am fi reuşit să ajungem până aici. Cei 100 de ani vi se datorează dumneavoastră, pentru că aţi fost atât de puternici încât să duceţi pe braţe generaţii întregi. Sunteţi diamantele de pe coroana şcolii noastre şi pentru asta vă aplaudăm.

Îţi mulţumim ţie, Centenare!  Ne-ai ferit sufletele de urâciune şi ni le-ai umplut cu învăţătură, ne-ai limpezit minţile şi ne-ai oferit vise măreţe. 100 de ani îţi sunt diademă astăzi! Zideşte-n continuare pe temeliile-ţi puternice şi schimbă generaţie după generaţie. Astăzi eşti pus la loc de cinste, Centenarule! 

Chemare la arme!

Oamenii sunt oameni şi din cauza aceasta fac unele lucruri destul de frecvent. De regulă le place să arunce vina pe ceilalţi şi să îi lase pe alţii să facă munca în locul lor. De exemplu, dacă Dumnezeu ar veni astăzi să îţi ceară socoteală şi te-ar pune să-I spui de ce „nu te-ai dus misionar în Africa”, ai căuta rapid scuze precum „nu am avut destui bani şi nu puteam să mă despart de prietenii mei”. 

Dumnezeu nu are nevoie de scuzele tale, ci are nevoie de tine. Acesta e un mesaj de chemare la arme. O chemare la armele Cerului. Tu eşti cel care trebuie să lupte, nu alţii. Astăzi Dumezeu îţi face o chemare specială şi îţi spune că ai fost ales ca să lupţi alături de îngerii Lui. Îţi dai seama cât de preţios eşti în ochii Lui, dacă vrea ca tu să-L reprezinţi? Contribuţia ta e vitală şi ştii de ce? Pentru că de azi înainte porţi uniforma celor ce luptă în armata Cerului.

Hai, mergi acolo ca un miel în mijlocul lupilor şi reprezintă-ţi Regele cum trebuie. Merită sacrificiul şi dedicarea ta, fiindcă şi El a dat cândva totul pentru tine. Astăzi e rândul tău să iei atitudine! Sunt atâţia oameni afară care au nevoie de tine, de braţele şi de vorbele tale. Pune-ţi mintea la contribuţie şi câştigă lupta. Trebuie să învingi în lupta sufletelor, pentru că Raiul are astăzi selecţia membrilor.

Eu o să plec! Mi-am luat uniforma de soldat al lui Isus, m-am înarmat cu cea mai puternică armă care este dragostea şi am pornit spre pământul care are cea mai mare nevoie de sămânţă şi anume, sufletul. Eu o să plec, dar te mai întreb odată... „Vrei să vii şi tu cu mine?”

Reformaţi concepţiile eronate!

Ne spuneţi că noi, tinerii suntem biserica de mâine. Dar vreau să vă spun că nu e aşa. Nu 
suntem biserica de mâine, ci biserica de azi, de acum. În spatele nostru se clădesc alte generaţii care au nevoie de noi, de sprijinul şi dragostea noastră. La fel cum copiii au nevoie de părinţi aşa avem noi nevoie de voi, oameni puternici în credinţă. Vrem să ne învăţaţi cum să păşim pe calea credinţei fără să ne lăsăm infectaţi de lume. Nu ne îndoctrinaţi, ci învăţaţi-ne cum să iubim Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ne faceţi să-i judecăm pe cei ce nu fac ca noi, ci arătaţi-ne cum să-i câştigăm pentru Cer pe cei pierduţi. Nu-l limitaţi pe Dumnezeu închizându-l într-o cutiuţă a tradiţiilor voastre, ci lăsaţi-L să se desfăşoare în toată splendoarea Sa.


Înarmaţi-ne ca să ne putem arunca asemenea mieilor în gurile lupilor. Staţi de vorbă cu noi, rugaţi-vă cu noi şi îmbrăţişaţi-ne când vedeţi că se scutură cămaşa pe noi de la hohotele de plâns. Vrem sprijinul vostru ca să învăţăm cum să avem o viaţă de credinţă consecventă. Poate aveţi scaune înalte, dar să ştiţi că omul e mai important decât scaunul. Un scaun poate fi ars de foc, dar sufletul unui om salvat trăieşte veşnic în Raiul lui Dumnezeu. Vă rog închideţi-vă urechile şi ascultaţi cu inima strigătul disperat al tinerilor. Închideţi gurile şi întindeţi mâinile, avem nevoie de ele. Avem o sete nepotolită de Dumnezeu şi o nevoie disperată de ajutor. Ştim că ne veţi învăţa cum să-l slujim pe cel ce este Dragoste şi astfel numele Lui va fi proslăvit până la marginile pământului.

Epistolă cu parfum de îndrăgosteală

Mi-a şiroit prin plete un fluviu ud de viaţă. Plouă în mine cu raze pictate-n culorile curcubeului. Mi se frâng zborurile către neant, căci tu mi-ai dat un scop. Lupt aprig şi doare, dar merită. Merită să îndur tot pentru a-mi putea pune pecetea pe inima ta.

Nu cunoşti nimic din mine, dar mi-e drag de tine. Mă îndrăgostesc liniştit şi iubesc cu tăcere. Inima-mi bate cumplit când poate ţi se rătăcesc privirile în ochii mei. Se zguduie totul în mine şi parcă aruncă tornadele case-n aer, dar tu nu ştii nimic pentru că eu iubesc cu tăcere.


Mi-e frică să nu te ucid, aşa cum am făcut cu alţii. Nu vreau să-ţi ucid speranţele cu iubirea mea tăcută. E vâlvă în mine când vine vorba de tine. Se ceartă gura cu inima. Una ar ţipa şi alta ar tăcea o viaţă de om şi încă ceva pe lângă. Oare ce să fac? Să urlu că mă doare tăcerea iubirii ce ţi-o port, sau să-ţi spun simplu că te iubesc şi să plec? Nu! Nu, vreau să fie aşa. O să-ţi cumpăr stele şi o şi le agăţ de tocul uşii, o să-ţi culeg raze de soare şi-o să le leg de zâmbetul tău. O să-ţi aduc căldură într-un sac al vieţii şi o să-ţi cânt iubire cu tăcere.

Poate nu o să vrei nimic din mine... Dacă nu vrei, te rog să taci. Lasă-mă să cred că şi tu iubeşti cu tăcere, ca să-mi fie mai uşoare lacrimile ce-mi vor săpa cărări către văile râurilor tulburi. Lasă-mă să mor uşor, sperând că iubeşti cu tăcere.

P.S.: Primeşte-mi promisiunile ca pe un buchet de bucurii amestecate cu melancolie şi permite-mi să te iubesc cu glas tare măcar în vise!

                                                                                                  Cu drag, cea care iubeşte cu tăcere

Sfidăm dependenţa

Nu-mi place să recunosc asta, dar suntem dependenţi de ceilalţi. Suntem dependenţi de aprecierile, laudele, dragostea şi dăruirea celorlalţi. Nu vreau să recunosc, dar chiar şi eu sufăr de o dependenţă gravă.

S-a format un cerc vicios prin care suntem legaţi toţi, fără şansă de scăpare. Ţi-am adresat o vorbă bună, tu spui o alta unui oarecare şi tot aşa, se continuă la nesfârşit. Cuvintele şi privirile leagă întreaga populaţie a planetei, dependenţă la scară înaltă. Avem aproape 7 miliarde de oameni suferinzi de o boală parcă netratabilă.

Partea urâtă a problemei e că nu conştientizăm că suntem bolnavi. Suntem plini de noi încât nu ne place să admitem că realitatea e chiar asta. Dacă nu-ţi cunoşti durerea, nici nu ştii cum trebuie să o tratezi. Ca să spunem lucrurilor pe nume devenim o generaţie irecuperabilă, fiindcă am ajuns să nu ne dăm seama care ne sunt slăbiciunile.

Totuşi, această maladie are antidot. În primul rând, trebuie să încetăm să facem toate lucrurile care îi mulţumesc pe alţii şi atrag laude false. De astăzi, fii tu însuţi mulţumit de tine! În al doilea rând, biruinţa asupra dependenţei nu e deloc uşoară. Este nevoie să te uiţi în oglindă şi în fiecare dimineaţă să-ţi spui "Astăzi sfidez regulile şi nu am nevoie de cocoloşelile altora".

              Am atât de multă încredere încât ştiu că TOŢI ne vom putea trata, dacă VREM! 

Aievea s-au despărţit, căci tot acolo e...

- Opreşte-te! Nu mai pot suporta, spunea cu glasul frânt de suspine.

- Mie îmi spui să mă opresc? Dar ce sunt eu ca să mă pot oprii? Sunt doar o mână de timp în care tu ţi-ai construit palate de amintiri. Vina nu e a mea, dragă, ci a ta.

Replica tăioasă şi totuşi adevărată, o făcu să plângă cu mai multe hohote.

- Palatele despre care îmi vorbeai sunt tot ce mai am, pur şi simplu mă hrănesc cu ele. Şi de-aş vrea să mă despart de acestea nu pot pentru că sunt încătuşată de tăria lor. Întreg sufletu-mi este acolo.

- Mie îmi place să te ştiu aproape, dar nu vreau să te văd plângând în timp ce te gândeşti la lucrurile care în trecut te-au făcut fericită. Amintirea fericirii, trebuie să-ţi aducă fericire!

- Dar, dar...sunt fericită! Doar că, nostalgia îmi zdrobeşte fărâmele de inimă ce mi-au mai rămas.

- Timpul e irecuperabil şi trecutul nu se poate şterge. Acum, te rog, pune-ţi frâu lacrimilor şi zâmbeşte în timp ce rememorezi momentele trăite-n mijlocul primăverii din mine.

- O să-ncerc să-mi pun, deşi mă curmă memoriile tale.

Îşi juli genunchii şi-şi distruse nopţile în încercarea de a uita. Nu reuşi să uite nicio bucăţică din amintirile frumoase, dar aruncă în pubelă trădările şi răutăţile de care s-a lovit. Plânse mult şi amarnic, dar nu pentru durerea ei, nu pentru inima pe care nu şi-o mai poate recupera şi nici pentru că ar regreta ceva. A plâns ca să-nece fiecare judecată şi nemulţumire pe care o avea. A plâns ca să-nveţe mai uşor cum să renunţe la tot cunoscutul în schimbul unei taine deloc strălucitoare. A plâns pentru a realiza că adevărata iertare înseamnă acceptare şi un salt imens peste o prăpastie înspăimântătoare. A plâns ca să îşi dea seama cum înfloreşte o floare atunci când este udată.

Ieri m-am întâlnit cu ea. Avea un zâmbet de soare, dar în colţul ochilor avea tatuat semnul râurilor ce erau gata să se reverse prin albiile obrajilor. Nu cumva ai văzut-o şi tu astăzi?

Trăiesc înflorirea!

Simţi şi tu? Simţi cum se frânge peste tot o parte din ger şi lasă loc fragedelor muşcături de verde? Învie parcă tot, dar în acelaşi timp, acolo, undeva, ceva moare. Se stinge un licăr şi o lumânare îşi uită lumina ce-o făcea să răsară.

Se spune că e primăvară şi parcă tindem să dăm crezare vorbelor. Pretindem că acesta e anotimpul înfloririi, dar eu nu-l zăresc aproape nicăieri. Pentru mine primăvara e renaştere, e anotimpul în care inima simte mai intes şi murmură de atâta dulceaţă de iubire. Spune-mi unde le-ai ascuns pe toate astea? Eu mă împiedic doar de inimi frânte, pline de cuţitele cicatricilor. Văd ochi în lacrimi care sporesc liniştea parcă şi mai crud. Se destramă frumuseţea din ochii îndrăgostiţilor şi aleargă departe, tocmai temelia relaţiei şi anume, încrederea. Apare fragedul orgoliu şi domină reproşul cuprins puternic de nemulţumire. Se ucide cu privirea şi vorbele incinerează direct sentimentele acumulate de-o viaţă. Se frânge încet fiecare încercare a renaşterii prin surplusul de suflete ce se scufundă în marea suferinţei.

Mi-e teamă ca nu cumva să mi se stingă vlaga braţelor şi să nu mai pot îmbrăţişa. Dacă mă va fura ritmul împrejurărilor în care păşesc zilnic, oare voi ajunge ca ceilalţi? Nu, nu vreau să fiu aşa! Dacă-mi va veni să plâng, o voi face doar împreună cu cei ce suferă şi nu mă voi gândi deloc la umbrele din mine. Dacă zâmbetul mi se rupe în bucăţi grele, o să mă aplec de mii de ori doar ca nu cumva să fi pierdut vreo bucată din el. După aceea îl voi dăruii tuturor ca primăvară să le înflorească pe buze. Nu mi-e teamă că trăind printre oameni cu toamna în suflet, voi ajunge şi eu un copac cu frunze purtate de vânt. Nu mi-e frică de furtunile ce se luptă în ei.

Primăvara e-o petală plăpândă de-un roz pal amestecat cu alb. Primăvara e reconstrucţie. Acum ştiu de ce nu mă sperie frunzele putrede din jurul meu! Port în mine o primăvară plină de viaţă, căreia nu îi piere curajul în faţa unei toamne aride.

Mulţumesc, primăvară, că ai ales să renaşti în mine, ca eu să fac să renască ceilalţi din jurul meu.

Merci că ai trecut şi pe la mine...

Sunt revoltată să văd cum tot mai mulţi oameni decad din punct de vedere moral. Trăiesc printre gunoaie cu picioare şi mi se frânge inima tot mai mult după fiecare minut. Are o relaţie serioasă de ani buni şi după ceva vreme se gândeşte că ea nu-i este de-ajuns şi mai adaugă câteva pe lângă. Una din cele mai apropiate prietene o bârfeşte pe la spate şi inventează atâtea de şi imaginaţiei îi vine să o ia la fugă.

Mi se strânge groaznic stomacul când ştiu ce durere o frânge. Nu mi-e milă de ea, pentru că nu are nevoie de mila mea. Am trecut pe acolo şi ştiu exact cu ce se mănâncă. Pot doar să plâng cu ea şi o voi face, chiar dacă ea e acolo şi eu aici. De ce plâng? Nu le ud „zdrenţelor” fundul cu lacrimi, ci plâng pentru că în sfârşit „ni” s-a luminat mintea şi am văzut ce lupi în haine de miel aveam lângă noi.

Mulţumesc în numele tuturor fetelor că voi ne-aţi învăţat ce NU înseamnă a fi bărbat. Aţi denaturat noţiunea de masculinitate. Să trăiţi bine, gunoaie cu picioare!

Absolutul Valentinului!

Nu am mai scris de ceva vreme, pentru că am luat o pauză de la tot ce înseamnă virtualitate. Dar îmi şi imaginez cum curg notiţele şi pozele pe facebook, toate făcând referire la „Măreaţa zi a dragostei.” Totuşi, azi sunt aici şi sunt gata să-mi dau cu părerea despre „comerciala” sărbătoare a amorului. 

Sincer, nu-mi place deloc „sărbătoarea” asta. Mi se pare că această zi a îndrăgostiţilor îi scoate pe unii din impas, iar pe alţii îi ajută să mai înflorească puţin în frumuseţea lor. Dacă după un lung şir de certuri vine Valentinul, ştii că ai scăpat basma curată pentru că de data aceasta nu-ţi va mai putea reproşa că îi faci cadouri doar ca s-o impresionezi, ci vei putea spune „se poartă de 14 Februarie”.  Din cealaltă categorie fac parte cei ce iubesc profund şi presărat de atenţii şi în timpul anului, nu doar în zilele cu ger. Pe oamenii de genul acesta îi apreciez oarecum, dar tot nu înţeleg de ce le face plăcere să meargă în ritmul cadenţat al lumii.

Stai liniştit, nu o să încep cu chestii de genul ăla, cum că ziua îndrăgostiţilor e în fiecare zi. Ar trebui să fie, într-adevăr, dar nu este - ca să spunem lucrurile pe şleau. Adevărata „Zi a Iubirii” ar trebui să fie cea în care Tatăl pământului şi-a trimis unicul Fiu să moară în locul nostru. Atunci s-a oferit dovada absolută a iubirii. Acum spune-mi tu, cel cu fluturaşii zburând prin stomac, eşti gata să îţi dai viaţa pentru ea? Dacă nu eşti  gata, încearcă să înţelegi ce înseamnă cu adevărat noţiunea de dragoste. În momentul în care eşti de acord să renunţi la tot binele tău, indiferent cât de mare este sacrificiul, atunci ai cunoscut adevărata înseamnătatea a iubirii.

Singurul loc în care s-a petrecut un adevărat Valentine’s Day este Golgota!  Acolo s-a întâlnit Iubitul cu omenirea şi cu lacrimi în ochi i-a spus „Ne vom revedea curând, dar până atunci, nu uita că m-am dezlipit de viaţă ca să ştiu că tu poţi trăi.”

Îmi ajunge simplu "el" !

Iartă-mă te rog, dar eu chiar nu pot să înţeleg de ce acţionezi aşa. Vii şi-mi spui că îl iubeşti din toată inima şi că el e totul pentru tine. Parcă îţi sclipesc ochii, dar nu de la atâta îndrăgosteală ci de la o satisfacţie crudă care îţi mângâie inima. Te cred când îmi spui că nu te poţi dezlega de el şi că iubirea ta atinge cotele absolutului, dar simt că eşti nemiloasă. Eşti atât de indiferentă de fapt, încât ţi s-a pus o pojghiţă de întuneric peste ochi şi nu mai poţi vedea.

Dragă, nu te acuz că nu ştii iubi, dar nici nu pot spune că-mi place felul în care o faci. Îl obligi să se îmbrace în verde, doar pentru că e culoarea ta favorită. Ai dat buzna în telefonul lui ca să vezi dacă i-a mai scris X-ulească să-l întrebe de sănătate. În lista de messenger te are doar pe tine, fiindcă tu faci cât o mie de oameni. Nu poate ieşi cu băieţii la fotbal pentru că tu ai chef să mergeţi împreună la cumpărături. Nevoia ta e mai presus de nevoia lui. Dacă începe să cânte îi spui să tacă pentru că ai avut o zi dificilă şi-ţi trebuie linişte. De bea apa cu-nghiţituri prea mari - comentezi, dacă mănâncă cartofii prăjiţi cu mâna îi tragi o privire de "unde-ţi sunt tacâmurile, frate?". Fiindcă-i o dulceaţă de om se dă cu parfum doar pentru tine şi tu-i spui "pfuu, ce pute!". Dacă te sărută pătimaş nu-i bine şi dacă e puţin bleg când vine vorba de îmbrăţişări se ajunge la scântei. Nu mănâncă sâmburi şi nu mai bea Coca-Cola, trebuie să deteste anumite persoane şi să se-nchine-n faţa altora ca să-ţi gâdile egoul.

Aş vrea să-ţi spun atâtea, dar mă abţin pentru că am suficient control ca să pot tăcea. Nu-i dovedeşti nimic prin simplul fapt că ai ceva de reproşat la fiecare gest şi cuvânt. Iubirea nu-i aşa de complicată precum o faci tu să pară. Îi dovedeşti că-l iubeşti doar spunându-i "Te accept şi nu vreau să te schimb."

Să-ţi arăt ce iubesc eu la el?  Felul copilăresc în care îmi sărută obrazul şi apoi pleacă capul în pământ, parcă timid. Că vorbeşte cu pietonii în timp ce conduce. Când face ca un bebeluş doar ca să mă facă să râd. Să cânte chiar dacă falsează la fiecare a doua silabă. Să se dea cu o tonă de parfum chiar de mă sufoc de-atâta mireasmă. Cum striveşte cu sunet sâmburii şi bea cu inghiţituri imense o doză de Cola. 

                                       Îl iubesc pe el, nu schimbarea pe care aş putea s-o fac!

Feerie cu pelin. Amintire cu coşmar.

Merge legănat - ca un copil răsfăţat, cu capul sus şi cu zâmbetul pe buze. Dă mult din mâini şi râde colorat, dar parcă prea tare. Când ceva nu-i convine îşi încrucişează braţele şi scoate revoltată limba. E mică şi parcă plinuţă, dar când se uită în oglindă îşi zâmbeşte, nu stă nici măcar o clipă încruntată. Când toată lumea tace ea se apucă de cântat şi parcă simţi cum îi vine să danseze. Când intră într-un local alege masa din colţ cu patru scaune şi o lumânare aprinsă. Plânge vijelios şi parcă varsă picuri de ploaie, cu suspine amare care doar după minute bune dispar. Are degetele strâmbe, dar le arată tuturor atunci când îi vede parcă plictisiţi. Vorbeşte atât de mult că te gândeşti când mai are timp să respire. Nu-i place gustul cafelei, dar se îmbată cu mirosul ei. Azi poartă bocanci şi mâine o vezi pe tocuri de 15 cm. Pantaloni rupţi şi o bluză în care se îneacă, cu părul prins sus şi cu laptopul în braţe, aşa-i sunt sâmbetele.

Mănâncă mult şi e dependentă de ciocolată, iar îngheţata i se pare un basm. Bea ceai când citeşte un roman de dragoste şi-şi pune şerveţelele aproape când urmăreşte o dramă. Împrăştie toate hainele când vrea să găsească o poză pe care a ascuns-o acolo şi apoi îşi impune să le aranjeze din nou, cu calm. E irascibilă şi morocănoasă când nu-i iese ceva aşa cum şi-a dorit sau când e prea obosită. E insensibilă când vede ipocriţi vărsând lacrimi. E terminată emoţional când vizitează spitalul şi miroase gustul durerii. I se frânge inima când simte iadul din sufletul fiecărui om şi îşi dă timpul tutoror celor ce vor să-i vorbească despre necazul lor. Ascultă fără să clipească şi oricât de grea ar fi problema o auzi cum spune "O să fie bine!". Visează cu ochii deschişi şi o să ţină minte exact câte cuburi de zahăr îţi pui în ciocolata caldă. Nu uită niciun detaliu şi când te îmbrăţişează te strânge aşa de tare că parcă ar vrea să te sufoce. Iartă şi îşi pune mâinile la urechi ca să nu audă cuvinte urâte. Îşi apără simplu şi cu dedicare interesele şi luptă mai mult pentru alţii decât pentru ea.

E ea şi nu o interesează dacă cineva o place sau nu, dacă îi pasă de ea sau ar vrea să dispară de pe faţa pământului. Nu îşi pierde nopţile ca să se gândească cum să impresioneze sau să se facă admirată. Nu are nevoie de linguşeli şi căţei care să dea din coadă când iese din bloc. Nu are nevoie să-i ofere cineva pansamente pentru răni, se descurcă singură să-şi ducă poverile. Nu vrea compătimire sau să i se arate milă. E sătulă de vorbe goale şi promisiuni fără împlinire, sau fapte prin care a ajuns să se simtă ca un nimic. Nu e nevoie ca un oarecare să o caute ca să o întrebe dacă îi este dor.

S-a vindecat de tot ce strica acel "ea" şi acum îi ajunge să ştie că poate îmbrăţişa Cerul. E mulţumită cu şuvoiul şi nimicul din ea! Nu îţi mai faci griji, chiar îi e bine fără tine.

Cu ochii şiroind şi inima cât un purice el se trezeşte din acest coşmar în care i s-au perindat toate faptele şi ciudăţeniile care o făceau adorabilă. Trist, îşi spune : În zadar încerc să mă despart de ea fiindcă nu mi-a aparţinut niciodată!

Alungaţi-mă, voi accepta cu demnitate!

Dacă nu scriu mă întrebaţi de ce. Mă acuzaţi că îmi îngrop darul şi trec nepăsătoare pe lângă voi.
Dacă îmi puneţi o întrebare şi nu vă răspund, consideraţi că sunt făţarnică.
Dacă scriu îmi daţi bobârnace şi-mi spuneţi să încetez fiindcă ale mele cuvinte merg prea adânc.
Dacă scriu despre durere, rapid mă catalogaţi ca fiind suferindă.
Dacă scriu despre tristeţe mă acuzaţi că nu ştiu ce-nseamnă bucuria.
Dacă scriu de boală vă şuieră prin urechi sunetul oaselor frânte şi de scriu despre viaţă aţi fi vrut să vedeţi ce gândesc despre moarte.
Dacă aştern cuvinte despre infidelitate şi lipsă de respect, întoarceţi spatele şi vă acoperiţi ochii ca să nu vă-nţepe prea tare veridicul.
Ridic steaguri cu vorbe ce urlă despre violenţă şi păcate putrezite, voi îmi trimiteţi bolovani care să-mi doboare mâinile.
Îmi torn din mine silabe ce poartă Cerul în braţe şi voi îmi aduceţi norii înainte ca să-mi întunece credinţele.

Oameni buni, recunoaşteţi. Vă doare realitatea, nu? Ştiu că vă macină fiindcă nu sunt cu nimic mai specială decât voi. Dacă vouă vi se frânge inima când citiţi şi aţi vrea să ştergeţi cuvintele cu o vopsea eternă, mie mi se tocesc ochii de la atâtea lacrimi pe care le vărs când scriu. Dacă vouă vi se sfâşie sufletul de la atâta cruzime, mie mi se topeşte viaţa când inima mea se luptă să bată în ritmul tuturor. Încerc să vă adun pe toţi în mine şi fiecare veniţi cu groază, arme grele, replici tăioase, braţe obosite şi inimi înjumătăţite.

Dragii mei, nu scriu lucruri dramatice pentru că viaţa mea ar fi o dezordine dureroasă. Da, recunosc  că am avut şi eu înfrângeri care poate m-au dărâmat, dar scriu despre lucruri triste pentru că aceasta-i realitatea. E realitatea mea amestecată cu realitatea voastră şi toată această realitate nu-mi permite să vă arăt minciuni. Poate ne suflă viaţa puţin câte puţin, dar trebuie să fim atât de puternici şi s-o acceptăm cu fruntea sus. Aici înveţi cum să îmbrăţişezi realitatea.

Realitatea de lângă mine e crudă, dar mereu îmi vei zări un  zâmbet când intru pe uşă sau când ochii-mi scaldă pietrele de pe fundul râului. Am învăţat să-mi împletesc buchete de zâmbet şi bucăţele de Cer prin realitate. Tu cum suporţi greutatea ei?

Exagerat de normali,deci punem totul cu susul în jos

Suntem atât de ciudaţi uneori încât aşteptăm să ne înţeleagă alţii, fiindcă noi nu reuşim să o facem. Ajungem să simţim fluturaşi la vederea unei persoane şi automat considerăm că suntem cei mai îndrăgostiţi oameni. Încercăm să ne deschidem inimile şi să oferim din preaplinul pe care îl ascundem, dar ne trezim că suntem singuri. Cel căruia voiam să-i dăruim din sentimentele noastre ne-a întors nepăsător spatele. Stăm cu inima în mână şi implorăm din priviri ca cineva să se oprească şi să o strângă tare la pieptul lui. Nu după mult timp un oarecare îşi face timp să stea pe loc şi un zâmbet mijeşte peste tine.După câteva secunde priveşti mai atent şi îţi dai seama că nu e nimeni alta decât - mama. În regulă, accepţi îmbrăţişarea, dar nu eşti nici pe departe satisfăcut. Încă îl aştepţi pe el sau pe ea? Te înţeleg, e uman să vrem ceea ce nu putem avea, să adorăm ceea ce e departe şi ne respinge sau să ne închinăm cu toată dăruirea unei persoane ce deja aparţine altcuiva.

În altă situaţie, marea iubire este trimisă cu avânt către cel ce aşteaptă la polul opus. Se aplaudă şi se serbează cu fericire, apariţia reciprocităţii. Involuntar sau dimpotrivă cu cea mai bună ştiinţă, persoana respectivă face o greşeală ce pare de neiertat în primă instanţă. Te răneşte atât de tare încât îţi vine să-ţi smulgi inima din piept şi s-o pui la îngheţat ca să nu mai simţi focul durerii. Felul nepotrivit în care a acţionat acea persoană te doboară şi totuşi încerci să te agheţi de ea cu toate mâinile şi picioarele. Ne-am obişnuit să ne hrănim cu durere şi când trebuie să renunţăm la ea ni se pare mult prea dificil. Bem din ea ca dintr-o apă dulce şi plini de viteză ne plecăm capetele în faţa ei. Mărturisim fără ruşine că le-am face tronuri celor ce ne frâng inimile şi le-am înălţa statui că ne-au dat ocazia să avem o poveste de viaţă dramatică. Fiecare la rândul nostru am rănit pe cei ce ne-au iubit şi i-am iubit pe cei ce ne-au rănit.

De ce-i aşa? Pentru că în natura noastră stă semnul inegalităţii ce ne roade, a diferenţelor ce ne doboară. Pentru că nemulţumirea îşi face palat din inimile noastre şi de fiecare dată vom tânjii după ceea ce nu vom putea obţine. Pentru că zilnic ne vom spăla rănile şi vom aştepta ca altele să fie făcute. Pentru că-i vom respinge pe cei ce ne jură iubire şi-i vom ridica în slăvi pe cei ce ne calcă mândria cu fiecare pas mai crâncen. Pentru că...

Acum frânt de durere, imediat înălţat de dor...

În mijlocul curţii trona fiinţa lui cu braţele pline de flori şi cu trupul picurat de lacrimile altora. Mulţime de viaţă şi un şuvoi de aer respirat au năvălit peste el. S-au strâns toţi în jurul lui şi-au început să-l privească gingaş, i-au cuprins faţa şi l-au sărutat cu patos ca de "Bine te-am regăsit". El a rămas cu ochii agăţaţi de cer şi cu zâmbetul imprimat vag pe buze. Privirea îi părea de gheaţă, dar paradoxal emana o impersionantă căldură dulceagă.

Stăteam undeva într-un colţ şi aveam imaginea de ansamblu a momentului melodramatic. Vedeam bărbaţii cum îşi strângeau mâinile aproape de piept în timp ce ochii le plouau apă amestecată cu sare. Femeile gemeau uşor, dar cu un fel de durere surdă şi totuşi auzeam cum ceva se sfâşie înăuntrul lor. Copii îşi puneau mâinile la ochi, apoi le ascundeau rapid în buzunare să nu zărească cineva şerveţele îmbibate în suferinţă şi bucăţi de despărţire. Pe lângă ei stătea o gloată verde acoperită de roşu şi alb. Gloata purta însemnele dureroase ale viitorului ce nu-şi va face niciodată cursul prin viaţă. Clipa se desfăta glorios pe sunetul de jale al "ultimului omagiu" şi îşi frângea trist aripile în acele bradului ce purtau panglica cu mesajul nenorocit "vei rămâne veşnic în sufletul nostru".

De acolo de departe simţeam chinul din fiecare trup ce încă-şi odihnea viaţa pe picioare, trăiam o parte din tortura lor şi mă dobora necazul ce-l vedeam în privirile pierdute-n trecutul cândva frumos. Încercam să-mi pun frâu fluviilor ce mi se prelingeau printre pleoape, dar nu reuşeam. Cu multă forţă mi-am ridicat colţurile gurii, dar au rămas prea puţin aşa. Singurul lucru care a funţionat a fost abandonarea genunchilor în umezeala pământului şi ridicarea inimii între palme ca să atingă Cerul. Mă privea întreaga mulţime fără reacţie. Unul mai curajos s-a plecat lângă mine şi a-ntins braţele spre nori. Încet ne-am făcut toţi micuţi şi apoi s-a auzit ca un vuiet de luptă "Doamne, ne este dor de veşnicie!".

Război câştigat printre lacrimi!

S-au aruncat năvalnic de toate peste mine. Încerc să mă conving că s-a sfârşit un an în care am realizat atât de multe şi parcă nimic. Dar, îmi aduc aminte cum în alergarea mea nebună de a mulţumii lumea, am uitat să mă ancorez puternic în braţul lui Dumnezeu. Am lăsat deoparte ceea ce se numea "planul lui Dumnezeu" şi am pus la loc de cinste planurile mele.În final am rămas cu inima frântă, cu sufletul respirând mirosul greu al păcatului şi cu multă neîncredere în oameni. Când am văzut atâta pustietate în jurul meu, singura soluţie rezonabilă mi se părea "Isus". Cu un nod în gât şi cu spiritul pătat de ruşine şi căinţă mi-am plecat genunchii în duritatea podelei şi am început să strig fără cuvinte. Am simţit o rafală puternică şi vocea Lui mi-a spus clar "Ridică-te, Te iert fiindcă nu ai ştiut să lupţi mai aprig pentru visele pe care Cerul ţi  le-a dăruit."

Din acel moment am început să lupt, luptam cu mine, cu oamenii, chiar şi cu pământul ca să pot cuceri Cerul. Singură nu aş fi reuşit, dar Regele Regilor mi-a trimis oameni care ştiau să aprecieze şi să mă încurajeze. Tânjesc să îi îmbrăţişez acum şi să le spun că sunt adevărate cadouri din partea Cerului.Până atunci vă spun "Mulţumesc"!

Bate-n poartă miezul nopţii şi o nouă filă a vieţii începe să fie scrisă. Oare va fi pătată din nou de cerneala păcatului, va fi mâzgălită de nemulţumirea şi îngâmfarea mea? Se va plânge de greutatea luptei şi va sta să-şi spele rănile fără să-i pese că durerea celorlaţi e mult mai mare? Sau... va primi cu demnitate loviturile lumii, îşi va picta albul cu lacrimile arzătoare ale rugăciunii? 

Dar tu, ce fel de cerneală vei pune în stiloul ce-ţi va caligrafia pagina anului 2012? Vei accepta culoarea pură a Cerului sau vei adăuga puţin şi din izul lumesc ce se luptă aprig ca să domnească în noi?