Învăţ încă o dată cum se învaţă să scrii...

Am uitat... Parcă nu mai ştiu unde ar trebui să pun cuvântul, unde punctul şi unde restul semnelor. Am uitat cum se scrie şi cum reuşeam să o fac înainte. A rămas doar o bucăţică de amintire a ceea ce era scrisul pentru mine în urmă cu câteva luni. Mi-e teamă de mine - cea care şi-a încuiat pasiunile şi s-a afundat cu totul în problemele cotidiene. M-a prins de ambele mâini pregătirea pentru BAC, apoi admiterea la facultate şi am ajuns să nu mai ştiu cum să fac curăţenie prin cuvinte  în mine. Am pierdut frumuseţea cufundării în liniştea propriului meu suflet şi muzica din mine nu mai cântă de mult timp. De ce mi-am neglijat fărâma de soare pe care o ţineam în braţe? Nu ştiu! (de fapt ştiu, dar nu vreau să folosesc scuze penibile)

   Acum că s-a sfârşit cu agitaţia şi că am pus capac peste paharele care doreau să-şi toarne veninul peste margini am revenit în grafic. Am fost plecată o vreme, dar asta nu înseamnă că acolo afară nu am încercat să scriu chiar şi cu degetele care nu mi-au fost înmuiate în cerneală. Am fost tot o părticică de viaţă şi am învăţat multe. Am descoperit că puterea se ia din suflet, se termină în lupta cu lumea şi creşte tot în suflet. Am realizat că de fiecare dată poţi să mai faci un pas, chiar dacă-i unul neisgur şi picioarele-ţi tremură nebuneşte. Acum ştiu că zâmbetele sincere pot să vindece, iar cele false sunt mai mult o urâciune decât o înfrumuseţare nereuşită. Mi-am dat seama că cuvintele sunt lipsite de putere când nu pui inimă atunci când le spui.

   Dar cel mai mult am văzut că Dumnezeu are un timp bine pregătit pentru tot. El controlează chiar şi eşecurile noastre, ca apoi să ne arate cât de înaltă este stânca biruinţei. Ne învaţă să aşteptăm, ca la final să răsuflăm uşuraţi spunând că visele noastre nu ar fi fost atât de înfloritoare dacă nu exista aşteptarea. Durerile ne frâng inima ca El să aibă unde turna alinare. Ştiu mai mult ca oricând că dacă El n-ar fi fost la cârma vieţii mele acum aş trăi cu ochii în lacrimi şi zâmbetul mi-ar fi ascuns într-o cutiuţă pusă undeva în fundul podului.

   Uită-te la mine astăzi şi spune-mi, cum sunt? Îţi spun eu ...sigur nu mai sunt omul de ieri. În acest moment pietrele din mine se fac tot mai mici şi până voi ajunge veşnicia sigur vor dispărea. De atunci până acum învăţ din nou să scriu, să scriu mai întâi pentru mine şi apoi pentru alţii care au o sclipire de soare în priviri.

        Tu ce-ai învăţat astăzi? Mai eşti omul de ieri sau doar înveţi cum se scrie să fi omul de azi?
                                  Dacă nu reuşeşti, voi scrie eu şi pentru tine!