– România, ce se întâmplă de-mbătrâneşti atât de repede? De ce fuge timpul peste tine şi nu-ţi dă nici măcar o clipă de răgaz? De ce te grăbeşti să spui "A mai trecut un an"? Oare-ţi place să ţi se facă urări de bine? Încă nu-mi explic cum vrei să-ţi crească peri cărunţi şi noi să te aplaudăm că eşti zbârcită şi plină de ridurile timupului...
– Adevărul e că nu-mi place să îmbătrânesc, dar paradoxal e frumos să treacă timpul peste mine. Ştii de ce? Pentru că în viaţă apar în fiecare zi alţi oameni, alte feţe. Alţii mă părăsesc şi se afundă puternic în cele mai întunecate cotloane ale fiinţei mele. Totuşi, majoritatea oamenilor e tristă, cu feţele crispate şi cu ochii negrii de furie. Fiindcă ei sunt trişti, ajung să fiu şi eu supărată.
– Tu ar trebui să aduci schimbarea România, nu să-i laşi pe oameni să te influenţeze atât de tare. E momentul să pui piciorul în prag şi să te revolţi.
– Nu ştii ce-mi ceri. Singurul mod prin care m-aş putea revolta ar fi prin natura mea proprie. Ar trebui cumva să mă autodistrug, ca să îi pot ataca pe oameni. Oare cum ar fi să tâşnească din adâncurile mele cascade de apă şi să îi înghită? Cum ar fi să mă fac că tremur de emoţie şi să cadă peste ei grămezi întregi de beton? Ce s-ar întâmpla dacă aş da mâna cu vântul, am scoate copacii din rădăcină şi i-am face pe toţi să pară brazi de Crăciun în vârful grămezilor făcute din carne vie. Nu ştii ce-mi ceri!
– Iartă-mă! Se poate să fi greşit, dar cum mai poţi suporta atâta durere, nemulţumire şi ură ce ţi se aruncă? Cum poţi răbda să fi învinovăţită pentru tot?
– Nu e uşor, dar reuşesc. Pământul meu e sfânt, pe pământul meu s-au vărsat şi lacrimi sincere, din mine s-au hrănit şi oameni cu suflet bun. Sunt mulţi care comentează şi nu mă apreciază, le displac şi le-ar plăcea să dispar de pe hartă. Acei oameni au plecat, m-au părăsit şi acum îşi duc existenţa pe cine ştie ce continent înfloritor. Cei care cred în mine sunt încă aici deşi se plâng în fiecare zi de incapabilitatea mea. Măcar sunt aici...
– Merită? Merită să înduri atâtea pentru un popor lipsit de viaţă, plin de tristeţe şi cu ochii în lacrimi zilnic? Merită să fi batjocorită ştiind că nu te aşteaptă nicio răsplată? România, de ce faci atâtea? De ce ar merita?
– E poporul meu şi-l iubesc exact aşa cum l-am primit. Ştiu că undeva în adâncul sufletului său nu şi-a pierdut inocenţa, credinţa în Dumnezeu şi dragostea necondiţionată. Am încredere în poporul acesta că va reuşi să se ridice din ţărâna mea şi să înflorească asemenea unui ghiocel după o iarnă grozavă. Merită să îndur tot pentru poporul meu! Mă-nclin înaintea lui şi-l stimez indiferent dacă el mă iubeşte sau nu. Eu sunt o ţară şi s-ar fi putut să nu primesc nimic, în schimb i-am primit pe ei şi nu-mi ajung cuvintele ca să mulţumesc. Mulţumesc pentru un asemenea popor, cu bune şi cu rele!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Poţi să-mi vorbeşti, fiindcă-mi place să ascult!