Schimbarea - o chemare specială!

Uneori, de fapt de fiecare dată mă îngrozesc când văd în ce lume trăim. Oameni care nu au ce mânca de pe azi pe mâine, femei şi copii maltrataţi, feţe triste udate de lacrimi. Fericirea şi zâmbetul nu fac parte din viaţa persoanelor ce păşesc grăbit pe stradă. Ei văd numai negru şi durere, imposibilitate şi pesimism. Lumea lor e limitată de suferinţă şi în afara celor patru pereţi există numai urâţenie. Aceşti oameni mă determină să lupt, să vreau să schimb ceva, să fac lumea un loc mai bun.



De fiecare dată când le povestesc celorlalţi că vreau să transform lumea, chicotesc şi-mi urează ironic "Mult succes". Ştiu că ei mă văd foarte mică şi poate incapabilă să fac ceva. Au impresia că am vise prea mari pentru o lumea aflată la cea mai de jos limită a ignoranţei. Poate se gândesc că voi fi extrem de dezamăgită când mă voi confrunta cu situaţii dificile. Sau consideră că nu am fost creată ca să schimb lumea şi să îi aduc un plus de frumuseţe doar vorbind cu oamenii ce o constituie.



Oameni buni, nu mă afectează dacă credeţi sau nu că eu pot schimba ceva. Nu trebuie să întorc tot pământul cu susul în jos ca să spun că am făcut ceva diferit, ceva bun. Îmi ajunge să ştiu că într-o zi am adus un zâmbet pe faţa unui singur trecător, că am îmbrăţişat sincer un singur trup. Nu e nevoie de mai mult, ci de un singur om în fiecare zi. Am început încet, încet şi doar cu cei de aproape. Nu ştiu cât de bine reuşesc, dar ştiu că majoritatea zâmbesc după ce vorbim o vreme. Oare să fie un semn bun?



Nu e nevoie să mut munţii din loc, ca să mă remarc şi să schimb ceva în lumea aceasta dizgraţioasă. Ajunge să mut colţurile buzelor acolo unde trebuie astfel sunt un om fericit şi câştigat. Nu e nevoie să cânt ca să audă o lume întreagă, e destul să-i cânt unuia şi să-i curgă lacrimi care să-l ducă mai aproape de Cer. Nu e nevoie să fiu altcineva ca să pot schimba, ajunge să fiu eu. Nu ajunge să fiu eu dacă nu e şi Dumnezeu. Dacă e Dumnezeu sigur e schimbare prin mine.