Acum frânt de durere, imediat înălţat de dor...

În mijlocul curţii trona fiinţa lui cu braţele pline de flori şi cu trupul picurat de lacrimile altora. Mulţime de viaţă şi un şuvoi de aer respirat au năvălit peste el. S-au strâns toţi în jurul lui şi-au început să-l privească gingaş, i-au cuprins faţa şi l-au sărutat cu patos ca de "Bine te-am regăsit". El a rămas cu ochii agăţaţi de cer şi cu zâmbetul imprimat vag pe buze. Privirea îi părea de gheaţă, dar paradoxal emana o impersionantă căldură dulceagă.

Stăteam undeva într-un colţ şi aveam imaginea de ansamblu a momentului melodramatic. Vedeam bărbaţii cum îşi strângeau mâinile aproape de piept în timp ce ochii le plouau apă amestecată cu sare. Femeile gemeau uşor, dar cu un fel de durere surdă şi totuşi auzeam cum ceva se sfâşie înăuntrul lor. Copii îşi puneau mâinile la ochi, apoi le ascundeau rapid în buzunare să nu zărească cineva şerveţele îmbibate în suferinţă şi bucăţi de despărţire. Pe lângă ei stătea o gloată verde acoperită de roşu şi alb. Gloata purta însemnele dureroase ale viitorului ce nu-şi va face niciodată cursul prin viaţă. Clipa se desfăta glorios pe sunetul de jale al "ultimului omagiu" şi îşi frângea trist aripile în acele bradului ce purtau panglica cu mesajul nenorocit "vei rămâne veşnic în sufletul nostru".

De acolo de departe simţeam chinul din fiecare trup ce încă-şi odihnea viaţa pe picioare, trăiam o parte din tortura lor şi mă dobora necazul ce-l vedeam în privirile pierdute-n trecutul cândva frumos. Încercam să-mi pun frâu fluviilor ce mi se prelingeau printre pleoape, dar nu reuşeam. Cu multă forţă mi-am ridicat colţurile gurii, dar au rămas prea puţin aşa. Singurul lucru care a funţionat a fost abandonarea genunchilor în umezeala pământului şi ridicarea inimii între palme ca să atingă Cerul. Mă privea întreaga mulţime fără reacţie. Unul mai curajos s-a plecat lângă mine şi a-ntins braţele spre nori. Încet ne-am făcut toţi micuţi şi apoi s-a auzit ca un vuiet de luptă "Doamne, ne este dor de veşnicie!".