Oare ştiu să iubesc?

Mă tot gândesc, oare pentru tine cuvintele mele au vreo importanţă? Cuvintele mele contează? Cuvintele mele reuşesc să străbată zidurile înalte ale fiinţei tale şi să-ţi străpungă inima cu simţămintele fragede? Oare pot păşi atât de puternic, cu atâta vehemenţă, doar ca să ajungă în cotloanele unui suflet tremurând sub picurii dorului? Se-avântă cuvintele mele până în sufletul tău? Păşesc ele prin tine doar ca să se întâlnească cu frumosul şi să danseze o secundă cu iubirea din tine? Oare iubirea din tine iubeşte cuvântul din mine?...

Nu-mi spune că sunt poet sau că ştiu să scriu bine... Spunem doar că ştiu să iubesc ca un poet. Cu versuri, cu frânturi de cuvinte, cu mâini fine pictate de cerneală şi cu zâmbete frânte de lacrimile poveştilor tragice din cărţile mele. Spune-mi că ştiu să iubesc implicându-mă în vieţile oamenilor adevăraţi, nu doar în a celor din romanele pe care le scriu în fiecare noapte până dimineaţa. Spune-mi că ştiu să iubesc mai bine decât o face un om pentru că desăvârşirea e preţul pentru care lupt. Nu-mi spune că merită să iubesc în felul în care o fac. Dragostea nu merită să fie făcută, dragostea trebuie trăită fiindcă sufletul porunceşte. Acolo unde porunceşte sufletul sigur e o licărire de divin. Când e suflet, întreg sistemul pare să funcţioneze mai bine, mai ales dacă sufletul e parfumat de Cer. Şi ca să revin, spune-mi că ştiu să-mi fac sufletul să iubească fiecare frumos din oameni.

Dar dacă nu ştiu să iubesc, arată-mi cum să fac şi voi învăţa... De ţi-e prea greu să-mi spui, zâmbeşte-mi doar şi ştiind o să-ţi cânt. Oare cum, oare unde? O să-ţi cânt cu ochii şi-n suflet o să răsune ecoul armoniilor... Ecoul iubirii mele şubrede care învaţă să iubească în fiecare zi mai pur, mai trainic şi totuşi tainic.