Epistolă cu parfum de îndrăgosteală

Mi-a şiroit prin plete un fluviu ud de viaţă. Plouă în mine cu raze pictate-n culorile curcubeului. Mi se frâng zborurile către neant, căci tu mi-ai dat un scop. Lupt aprig şi doare, dar merită. Merită să îndur tot pentru a-mi putea pune pecetea pe inima ta.

Nu cunoşti nimic din mine, dar mi-e drag de tine. Mă îndrăgostesc liniştit şi iubesc cu tăcere. Inima-mi bate cumplit când poate ţi se rătăcesc privirile în ochii mei. Se zguduie totul în mine şi parcă aruncă tornadele case-n aer, dar tu nu ştii nimic pentru că eu iubesc cu tăcere.


Mi-e frică să nu te ucid, aşa cum am făcut cu alţii. Nu vreau să-ţi ucid speranţele cu iubirea mea tăcută. E vâlvă în mine când vine vorba de tine. Se ceartă gura cu inima. Una ar ţipa şi alta ar tăcea o viaţă de om şi încă ceva pe lângă. Oare ce să fac? Să urlu că mă doare tăcerea iubirii ce ţi-o port, sau să-ţi spun simplu că te iubesc şi să plec? Nu! Nu, vreau să fie aşa. O să-ţi cumpăr stele şi o şi le agăţ de tocul uşii, o să-ţi culeg raze de soare şi-o să le leg de zâmbetul tău. O să-ţi aduc căldură într-un sac al vieţii şi o să-ţi cânt iubire cu tăcere.

Poate nu o să vrei nimic din mine... Dacă nu vrei, te rog să taci. Lasă-mă să cred că şi tu iubeşti cu tăcere, ca să-mi fie mai uşoare lacrimile ce-mi vor săpa cărări către văile râurilor tulburi. Lasă-mă să mor uşor, sperând că iubeşti cu tăcere.

P.S.: Primeşte-mi promisiunile ca pe un buchet de bucurii amestecate cu melancolie şi permite-mi să te iubesc cu glas tare măcar în vise!

                                                                                                  Cu drag, cea care iubeşte cu tăcere