Un dar aduce un zâmbet

Doamne, am doar 12 anişori şi în fiecare dimineaţă mă trezesc să mă duc la şcoala, vin acasă şi fac treburile în gospodărie, iar timp pentru mine nu-mi rămâne deloc. Abia dacă găsesc seara cinci minute ca să mă rog. Mi-e dor să fiu o fetiţă normală, care să nu fie nevoită să ţină locul mamei care a plecat în veşnicie. Mi-e dor ca tata să vină mai des acasă şi să aibă grijă de noi. Mi-e dor Doamne, dar îţi mulţumesc că eşti alături de mine şi că încă îmi dai putere să zâmbesc. – scria Mara în jurnalul ei

Mama Marei murise în urmă cu şapte luni din cauza unei boli incurabile, iar tatăl era angajat ca şofer la o firmă de transporturi şi doar la sfârşit de săptămână putea să vină acasă. Mara era cea mai mare dintre cei trei frăţiori şi încerca să-şi exercite cât mai bine funcţia de mamă. Spunea mândră că-i o funcţie pentru că dădea ordine şi se agita din orice, doar ca să arate că are autoritate.

–Mara, nu ştiu cum să fac bastonaşele astea la română!, striga Sara din camera alăturată.

–Mi-e foame, vreau să mănânc carne de pui, mult pui!, repeta Andrei.

Mara era băgată cu mânuţele până la coate în aluatul de pâine şi se simţea neputincioasă. Îi strigă în grabă Sarei că o va ajuta imediat, iar pe Andrei încercă să-l potolească spunându-i că la sfârşitul săptămânii vine tata şi aduce multă carne de pui.

În cele şapte luni Mara s-a maturizat mai mult decât o fac alţii în zece ani. A învăţat să coase nasturi, să frământe, să facă ciorbă cu macaroane – cum îi plăcea ei să spună. Ba mai mult, încerca să-i educe pe cei mai mici citindu-le din Biblie şi învăţându-i să se roage în fiecare seară Tatăl Nostru. Nu-i era uşor, dar încerca să se ţină tare şi să nu se plângă. Nu spunea nimănui ce o doare, ci doar scria din când în când în jurnalul ei atunci când simţea nu mai poate răbda. Majoritatea paginilor erau încreţite, cu pete mari şi cu cerneala împrăştiată din cauza lacrimilor pe care le vărsa în timp ce scria.

La sfârşitul de săptămână tatăl s-a întors acasă şi a adus fiecărui copil câte o acadea, iar Marei i-a mai adus o ciocolată şi o agrafă de păr strălucitoare. El i-a oferit aceste lucruri pe ascuns ca nu cumva să se supere ceilalţi că ea a primit mai mult, dar tatăl încerca s-o răsplătească atât cât putea pentru eforturile şi sacrificiile pe care le făcea. Bună din fire şi ca o mamă micuţă ce se credea, a luat ciocolata, agrafa şi a început să strige:

–Copii veniţi repede până la mine. Hai să vedem care ajunge primul. Sara, Andrei, mai repede!

–Am venit, eu am ajuns primul, spuse Andrei.

–Şi ce-i că ai ajuns tu primul? Oricum eu o să primesc mai mult, în caz că-i ceva de mâncat., zise Sara bosumflată.

–Nu ne certăm acum, copii. Trebuie să zâmbim! Fiecare o să primească la fel de mult, dar trebuie să fiţi mulţumiţi cu cât vi se dă. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Isus şi să ne asemănăm tot mai mult cu El.

–Bine, Mara. Te rugăm să ne ierţi că am părut egoişti, spuseră copii cu un aer umil şi cu un început de zâmbet.

–Eu v-am iertat deja, de aceea vreau să vă dau fiecăruia puţină ciocolată pe care s-o mâncaţi când vreţi voi. Iar cu tine Sara o să împart agrafa mea. O zi o porţi tu şi o zi o port eu, facem cu schimbul.

Copilaşule, de câte ori nu ai avut mai mult şi ai uitat să împarţi cu ceilalţi? Data viitoare împarte cu ei şi Dumnezeu o să se bucure de tine. Un dar cât de micuţ, un gest mărunt aduce un zâmbet. Hai să umplem lumea de zâmbete pentru Isus!