Mai multe feluri de oi într-o singură turmă

În 8 Aprilie a apărut pe ştiridecluj.ro un articol cu titlul „RĂZBUNARE! Constructorul unui cartier rezidenţial din Cluj-Napoca a omorât cu JEEP-ul mai multe OI”. În acest articol se povesteşte cum Dan Mitre, constructorul unui cartier rezidenţial din Cluj, a ucis cu Jeep-ul câteva oi care îi aparţineau lui Ioan Vinţea.

Titlul pare atât de şocant la prima vedere încât a făcut ca articolul să aibă 15.495 de vizualizări. Răzbunarea aceea fastuoasă, scrisă cu majuscule, a fost mai degrabă un semn al frustrării. Să intri cu Jeep-ul într-o turmă de oi mi se pare amuzant, luând în considerare riscurile la care şi-a supus maşina autorul faptei. Nu ştii niciodată dacă o oaie năzdrăvană n-o să-ţi spargă parbrizul. Cireaşa de pe tort o constituie faptul că Dan Mitre a fugit de la locul incidentului, închizându-şi telefonul ca nimeni să nu poată da de el. S-a dovedit a fi curajos doar atunci când era ferit de ochii oamenilor şi imediat laşitatea a luat locul vitejiei.

Orice om cu scaunul la cap alege o metodă mult mai manierată de a-i da de înţeles ciobanului că nu ar trebui să-şi mai ducă turma să-i pască iarba. Păgubitul se putea duce frumuşel ca să vorbească cu proprietarul oilor şi să-i explice cum stau lucrurile, fără să arunce invective şi ameninţări. Dacă lucrurile nu s-au remediat, trebuia să apeleze la autorităţi, chiar dacă acestea s-ar fi făcut că au mâinile legate şi nu pot să-i facă nimic oierului dacă nu vrea să-şi mute turma-n altă parte. În ultimă instanţă, dacă orice metodă ar fi fost zadarnică, eu aş fi semnat un tratat de pace, un fel de cod cu drepturi şi obligaţii. Oile sunt ale lui, dar dacă n-ar paşte iarba mea, n-ar da lapte şi aşa nu s-ar face nici brânza care aduce profitul. Prin urmare, facem fifty-fifty din profit şi ambele părţi sunt mulţumite.

Ce-i drept nici ciobanul nu e mai puţin vinovat. Dacă ar fi avut puţin obraz, şi-ar fi adus aminte cum trăiau părinţii lui şi nu ar mai fi avut curaj să încalce proprietatea altcuiva. Pe vremea de demult oamenii se respectau, aşa cum ştiau, dar cel puţin o făceau. Oamenii aceia nu au citit codul bunelor maniere, dar aveau tradiţiile şi valorile satului adânc impregnate în conştiinţă. Ciobanul nostru, cel din articol, s-a modernizat între timp, aşa că nu avea nici codul bunelor maniere, nici tradiţie. El ştia că oile trebuie să mănânce şi de obicei mănâncă iarbă, nu contează de unde.

Ce mă deranjează pe mine e că oilor nu li s-a dat ocazia să se exprime. S-a scris despre constructorul cartierului, despre cioban, este amintită chiar şi fiica acestuia, dar oilor nu li s-a luat interviu. De ce sunt discriminate, dragele animale? Dacă ne gândim atent, ele au avut cel mai mult de suferit. După ce maşina s-a urcat peste câteva dintre ele, toate au avut inimile frânte. Au fost nevoite să adune bani ca să cumpere patru-cinci sicrie pentru suratele lor care au trecut în veşnicie, să plătească spitalizarea celorlalte patru. Au jelit zile la rând şi au stat la căpătâiul celor suferinzi fără ca cineva să le întrebe cum se descurcă sau dacă au nevoie de ceva. Multă vreme au fost ocupate cu treburile astea de suflet şi preocupate de însănătoşirea celor rănite... Dar, cred că Dan Mitre, trebuie să se pregătească pentru o lecţie din partea oilor. O lecţie pe care sunt sigură că o să o ofere prin bunătate şi iertare.

Lumea e plină de oi, oi de toate felurile şi de toate culorile. Fiecare om e un tip de oaie. Însă, cei mai mulţi sunt lupi în haine de oi. Dacă sunt şi eu o oaie, vreau să fiu toată carne şi piele de oaie, fără prea multe artificii. Vreau să fiu bună, tăcută şi frumoasă în toată splendoarea mea. Oare cei care ne stau alături, ce fel de oi sunt?

Un dar aduce un zâmbet

Doamne, am doar 12 anişori şi în fiecare dimineaţă mă trezesc să mă duc la şcoala, vin acasă şi fac treburile în gospodărie, iar timp pentru mine nu-mi rămâne deloc. Abia dacă găsesc seara cinci minute ca să mă rog. Mi-e dor să fiu o fetiţă normală, care să nu fie nevoită să ţină locul mamei care a plecat în veşnicie. Mi-e dor ca tata să vină mai des acasă şi să aibă grijă de noi. Mi-e dor Doamne, dar îţi mulţumesc că eşti alături de mine şi că încă îmi dai putere să zâmbesc. – scria Mara în jurnalul ei

Mama Marei murise în urmă cu şapte luni din cauza unei boli incurabile, iar tatăl era angajat ca şofer la o firmă de transporturi şi doar la sfârşit de săptămână putea să vină acasă. Mara era cea mai mare dintre cei trei frăţiori şi încerca să-şi exercite cât mai bine funcţia de mamă. Spunea mândră că-i o funcţie pentru că dădea ordine şi se agita din orice, doar ca să arate că are autoritate.

–Mara, nu ştiu cum să fac bastonaşele astea la română!, striga Sara din camera alăturată.

–Mi-e foame, vreau să mănânc carne de pui, mult pui!, repeta Andrei.

Mara era băgată cu mânuţele până la coate în aluatul de pâine şi se simţea neputincioasă. Îi strigă în grabă Sarei că o va ajuta imediat, iar pe Andrei încercă să-l potolească spunându-i că la sfârşitul săptămânii vine tata şi aduce multă carne de pui.

În cele şapte luni Mara s-a maturizat mai mult decât o fac alţii în zece ani. A învăţat să coase nasturi, să frământe, să facă ciorbă cu macaroane – cum îi plăcea ei să spună. Ba mai mult, încerca să-i educe pe cei mai mici citindu-le din Biblie şi învăţându-i să se roage în fiecare seară Tatăl Nostru. Nu-i era uşor, dar încerca să se ţină tare şi să nu se plângă. Nu spunea nimănui ce o doare, ci doar scria din când în când în jurnalul ei atunci când simţea nu mai poate răbda. Majoritatea paginilor erau încreţite, cu pete mari şi cu cerneala împrăştiată din cauza lacrimilor pe care le vărsa în timp ce scria.

La sfârşitul de săptămână tatăl s-a întors acasă şi a adus fiecărui copil câte o acadea, iar Marei i-a mai adus o ciocolată şi o agrafă de păr strălucitoare. El i-a oferit aceste lucruri pe ascuns ca nu cumva să se supere ceilalţi că ea a primit mai mult, dar tatăl încerca s-o răsplătească atât cât putea pentru eforturile şi sacrificiile pe care le făcea. Bună din fire şi ca o mamă micuţă ce se credea, a luat ciocolata, agrafa şi a început să strige:

–Copii veniţi repede până la mine. Hai să vedem care ajunge primul. Sara, Andrei, mai repede!

–Am venit, eu am ajuns primul, spuse Andrei.

–Şi ce-i că ai ajuns tu primul? Oricum eu o să primesc mai mult, în caz că-i ceva de mâncat., zise Sara bosumflată.

–Nu ne certăm acum, copii. Trebuie să zâmbim! Fiecare o să primească la fel de mult, dar trebuie să fiţi mulţumiţi cu cât vi se dă. Noi trebuie să urmăm exemplul lui Isus şi să ne asemănăm tot mai mult cu El.

–Bine, Mara. Te rugăm să ne ierţi că am părut egoişti, spuseră copii cu un aer umil şi cu un început de zâmbet.

–Eu v-am iertat deja, de aceea vreau să vă dau fiecăruia puţină ciocolată pe care s-o mâncaţi când vreţi voi. Iar cu tine Sara o să împart agrafa mea. O zi o porţi tu şi o zi o port eu, facem cu schimbul.

Copilaşule, de câte ori nu ai avut mai mult şi ai uitat să împarţi cu ceilalţi? Data viitoare împarte cu ei şi Dumnezeu o să se bucure de tine. Un dar cât de micuţ, un gest mărunt aduce un zâmbet. Hai să umplem lumea de zâmbete pentru Isus!

Mulţumire ţie, iubire

Cele 7 luni care au trecut ar fi trebuit "cinstite" ieri, dar din lipsă de timp nu am reuşit. Astăzi când am mai mult timp de stat cu laptop-ul în braţe, simt că vreau să scriu. Cel mai bine e să scriu despre ce trăiesc şi simt, fiindcă aşa aduc oamenii mai aproape de mine. Astăzi scriu fără artificii şi împopoţonări obositoare. Azi vreau doar să mulţumesc, pentru că mâine s-ar putea să nu mai am ocazia.

MULŢUMESC că mi-ai dăruit puţin din acel mult al tău. Că ţi-ai luat puţin din timpul tău şi ai ales să-l petreci cu mine. Că ţi-ai cheltuit din bănuţi ca să mă uimeşti şi să-mi aduci un bucheţel de flori, care de obicei are gust de ciocolată. Că m-ai acceptat şi ai fost înţelegător. Că te-ai dedicat, după cum spui tu, atât cât s-a putut. Că ai oferit din sentimentele tale, ca la un moment dat să devenim un întreg. Că ai vrut să existe un "noi" fără să-ţi fie ruşine de asta. Că ai spus ce aveai de spus, cu riscul de a deveni ridicol. Că faci glume bune şi eşti amuzant. Că eşti drăguţ şi-ţi place familia mea. Că uneori comentezi prea mult şi ajungi să mă enervezi. Că mă iubeşti. Că spui că sunt importantă pentru tine. Că îmi faci complimente. Că eşti sincer. Că ai încredere în mine... Că mulţumeşti şi te bucuri. Că îl iubeşti pe Regele regilor. Că îţi preţuieşti familia şi ţii la ei mai mult decât la orice...

Mulţumesc! Să ne vedem peste câteva luni, ani, vieţi cu tot mai multe mulţumiri şi fericire triplă. Să ne vedem curând! >:D<

Confesiune la persoana a III- a

De regulă nu prea vorbește cu oamenii despre ce o doare, ci mai degrabă stă să le asculte altora poveștile. Are și ea doi-trei oameni cărora le spune (câteodată cu detalii picante) ce mai face și cum îi merge. Oamenii cărora se confesează parcă ar fi făcuți din aceeași plămădeală. Nu cred că i-a ales, ci știa că trebuiau să apară în drumul ei, de aceea îi acceptă cu brațele deschise.

Îi iubește pe oamenii de lângă ea, dar uneori o enervează atât de tare încât ar vrea să-i zgâlțâie de să le vină rău. Se pune ea pe povestit și zice de una, de alta, până ajunge la putreda istorie a amorului. Automat toți vin cu întrebările alea clișeice și tipice "Cum rezişti? ; Crezi că merită?". Sincer, habar n-are cum rezistă. Ia fiecare zi pe rând, deşi doarme mai mult ca să nu aibă timp să se şi gândească. Se mai ridică din pat, mănâncă şi îşi îndeplineşte sarcinile. S-a adaptat, e într-un fel de rutină enervantă şi dureroasă. S-a obişnuit să nu primească lucrul la care a visat de când era micuţă, pare că se mulţumeşte cu puţin, dar ea de fapt aşteptă. Aşteaptă ca ceva să se transforme în bine, chiar dacă mâinile îi sunt legate.

Celor care o întreabă dacă merită le răspunde doar cu ochii. Ce mai contează dacă merită sau nu? Are 20 de ani şi crede că viaţa e lungă, iar în ultima perioadă făcându-şi calculele nu crede că o să se căsătorească mai devreme de 30. Are multe de făcut şi cel puţin nu e singură, ei, teoretic vorbind. Dimineaţa în suflet e tot linişte, telefonul sună la o anumită oră, iar pe parcursul zilei mai primeşte câteva mesaje. În rest chiar şi weekend-urile le petrece de una singură, cu şcoala, şi cel mai adesea cu familia. Singurătatea poate avea multe definiţii, doar aşa scrie prin cărţi.

Au mai fost şi prieteni de-ăia care i-au spus că merită ceva mai bun, că trebuie să lupte pentru ce-şi doreşte şi că abia aşteaptă să fie "liberă". Pe de o parte i-a fost gâdilat orgoliul prin părerile astea, dar ea se aştepta la ceva mai "măreţ". Parcă dorea o încurajare, cineva care să-i spună că aşteptarea e şi ea o luptă, că adaptarea spune ceva despre un om. Nimeni nimic. Astfel a devenit o încurajare pentru propria persoană.

În fiecare zi îşi spune că aşteptarea e o dovadă a angajamentului, a cuvântului pe care şi l-a dat, dar mai presus de toate a iubirii. Fărâma de dragoste care există trece peste toate prejudecăţile, ideile şi părerile oamenilor făcând ca totul să stea încă în picioare. Aşteptarea e o dovadă a faptului că poţi şi-o luptă tăcută în care-ţi ţii mâinile la spate.

Comunismul - o definiţie a românilor?

Când tinerii încep să vorbească despre comunism, nu se gândesc atât de mult la restricţiile pe care acest regim le presupunea, ci la imaginea celui care era dictator. Tânăra generaţie face o asocierea simplă a comunismului cu Ceauşescu. Tinerii nu judecă recesiunea, cenzura care îşi exercita puterea în aproape toate domeniile – mai ales în presă ori crearea "lagărelor" pentru copii fără părinţi sau copii cu handicap. Cei din generaţia actuală nu judecă faptele lui Ceauşescu, ci îl judecă pe el ca persoană, chiar dacă unii dintre ei nici nu ştiu cum arată sau care au fost faptele lui îngrozitoare.

Rândurile celor care n-au trecut prin perioada comunismului au doar o privire de ansamblu asupra momentului respectiv. Cele mai multe date le-au citit în manualele de istorie sau le-au aflat de la părinţi, în timp ce stăteau duminica, la masă. În funcţie de felul în care părinţii sau cei apropiaţi le-au prezentat evenimentele din perioada comunistă, tinerii interpretează, se transpun în trecut şi aruncă invective asupra conducerii.

Nu pot să spun dacă epoca comunistă a fost un lucru bun sau rău pentru România, fiindcă binele şi răul sunt relative, iar la un moment dat aş deveni subiectivă. Pot spune că a reuşit să facă ceva ce rezistă şi astăzi, dar a dărâmat atât de multe, încât unele suflete se află încă sub resturile prăbuşirilor. Pe atunci, fiecare familie proaspăt închegată primea un apartament şi fiecărui cetăţean i se asigura un loc de muncă. Renumitul canal Dunăre-Marea Neagră e funcţional şi în zilele noastre, scurtând drumul spre portul Constanţa cu aproape 400 de km. Construcţia megalomanică Casa Poporului stă încă în picioare şi este unul dintre cele mai atractive puncte turistice ale României. Din nefericire, toate lucrurile frumoase menţionate mai sus s-au făcut prin raţionalizarea alimentelor, a energiei electrice şi termice, iar aceasta a avut repercursiuni directe asupra populaţiei. Fiecare cărămidă pusă şi fiecare idee se clădea pe capetele oamenilor şi le frângea toate visele. Oamenii deveneau stâlpi ai clădirilor, indiferent dacă voiau sau nu.

Da, comunismul a avut şi lucruri bune, pentru că, cel puţin reuşea să-şi ţină populaţia sub control, chiar dacă o făcea prin forţă şi frică. Astăzi nu mai avem nicio restricţie, pentru că majortitatea acţionează conform expresiei „legiile au fost făcute ca să fie încălcate”. Astăzi suntem atât de liberi încât comunismul a ajuns să fie înlocuit de libertate. Suntem robi ai libertăţii şi în fiecare zi ne plictisim. Plictiseala nu e altceva decât un reproş la adresa lui Dumnezeu, cum că ţi-ar fi dat prea mult timp şi nu ştii ce să faci cu el. Libertatea aceasta ne-a făcut să ne pierdem valorile morale, să fim lipsiţi de etică şi să ne punem propria persoană mai presus de toate. Am devenit egocentrişti, nepăsători şi fără pic de milă. Regimul comunist şi-a pus clădirile pe umerii oamenilor, însă noi reuşim să ne realizăm idealul pentru că ne înălţăm mai presus de ceilalţi stând pe capetele lor.

În trecut, comunismul era o formă de organizare politică, dar în zilele noastre comunismul e sufletul nostru. Devenim inumani, pentru că păstrăm influenţele comuniste în inimi, fără să ne pese cât de departe am merge pentru a ne satisface o nevoie capricioasă. Nu suntem o definiţie a comunismului, ci suntem comunismul în sine.

Românul nu a devenit comunist, pentru că a trecut printr-o perioadă istorică sumbră. Românul are sufletul comunist, pentru că a uitat ce-nseamnă să fie OM între oameni.

Mama - femeie la superlativ absolut

De o săptămână mama a plecat din ţară fiindcă nevoia o cere şi trebuie să-şi îndeplinească angajamentul odată ce şi l-a luat. Aşa se face că nu sunt sigură dacă va citi ce-i scriu astăzi, dar la un moment dat tot o va face. 

Mami vreau să-ţi spun că eşti preţioasă. Schimbarea prefixului marchează mai degrabă o reuşită decât un motiv de întristare. Un început îţi dă ocazia să faci ceva diferit, să acţionezi altfel şi să-ţi înoieşti visurile. Nu te-ngrijora din cauza ridurilor, le dăm cu puţină cremă, le facem un masaj şi ... abracadabra – au dispărut. Îngrijorează-te mai degrabă pentru suflet, obligă-l să rămână tânăr şi nu-i da nicio clipă de răgaz. Fii la fel de vioaie, dacă nu se poate mai mult şi nu uita că zâmbetul e bun la toate. Ştii prea bine că zâmbetul răstoarnă grămezile de pietre, dărâmă nemulţumirea şi ne determină să facem cum vrei tu. Ai spiritul ăla de convingere în faţa căruia nu mai putem spune nimic.

Păstrează-ţi inima dăruită în totalitate lui Dumnezeu şi aşa vei învăţa ce-nseamnă mulţumirea. Luptă-te să-i fii Lui pe plac, chiar dacă asta va face ca odată să nu mai placi oamenilor. Dumnezeu e cel care ţi-a salvat viaţa de atâtea ori, te-a izbăvit din atâtea probleme. El e cel care te ajută să-ţi continui drumul zi de zi, ne încredinţezi pe toţi ai tăi în braţul Lui şi aşa eşti liniştită.

Te rog,  te rog din suflet rămâi exemplul puternic de soţie dăruită şi iubitoare, de mamă extraordinară şi de prietenă. Felul în care îl tratezi pe tati şi relaţia dintre voi doi m-a făcut să-mi doresc să devin cândva o soţie ca tine şi să am un soţ ca tati. Nu ştiu dacă o să-l găsesc vreodată sau dacă-mi e dat să am un asemenea om lângă mine, dar eu cred. Cred pentru că v-am avut pe voi doi ca cele mai puternice exemple.

Îţi mulţumesc în primul rând pentru că eşti cea mai bună prietenă a mea. Îţi mulţumesc! Deja mi-e dor de tine şi abia aştept să te întorci acasă. La mulţi ani, draga mea mamă! 

Revista bisericii "Emanuel"

De obicei cei mai în vârstă, care au trecut deja prin şcoala vieţii şi au acumulat experienţă de-a lungul anilor, nu au foarte mare încredere în tineri. Îi consideră pe tineri ca fiind neinteresaţi de lucrurile cu adevărat valoroase, imaturi şi incapabili să facă ceva care să strălucească. Eu vorbesc astăzi în numele tuturor tinerilor şi vreau să demontez un clişeu, vreau să vă demonstrez şi să vă arăt că tinerii chiar pot să facă ceva dacă îşi pun toată încrederea în Dumnezeu.

După cum probabil mulţi aţi auzit, am pus mână de la mână, idee cu idee şi am făcut o revistă a bisericii. Nu am dorit să ne încadrăm în tiparele obişnuite ale revistelor şi să vorbim despre generalităţi care la un moment dat nu mai interesează pe nimeni. Am ales să facem ceva diferit, de aceea am privit biserica asemenea unei familii. Considerăm că o familie îşi cunoaşte membrii; părinţii cunosc obiceiurile copiilor, iar copii ştiu devotamentul pe care îl arată mama faţă de tata şi iubirea pe care şi-o acordă reciproc. Noi suntem o familie, dar cât de bine ne cunoaştem? Ca să fim sinceri, nu ne cunoaştem aproape deloc. Îi mai ştim din vedere pe cei care slujesc în faţă, dar despre cei care stau mai în spate nu avem nici cea mai vagă idee. Îmi aduc aminte că am fost la un baby shower şi când cineva a spus că eu sunt fiica Sabinei majoritatea au ridicat sprâncenele nevenindu-le să creadă. O familie nu ridică din sprâncene când se vorbeşte despre membrii ei, o familie cunoaşte şi se bucură că ştie. 

Adevărul este că asta am încercat să facem prin intermediul revistei. Am intrat în casele dumneavoastră, am stat de vorbă, am depănat amintiri, am pierdut câte o lacrimă şi la sfârşit ne-am ales cu o poveste. O poveste despre voi care sunteţi membrii acestei familii, o poveste atât de înălţătoare încât mie mi-a tăiat respiraţia când am ascultat-o şi am recitit-o. Cei care veţi lua revista în casele dumneavoastră trebuie să vă asumaţi riscul de a vă mări familia, pentru că e imposibil să nu iubiţi oamenii despre care veţi citi. Vă veţi îndrăgosti de poveştile lor, iar apoi veţi avea curajul să mergeţi să-i îmbrăţişaţi şi să le spuneţi că vă bucuraţi că Dumnezeu i-a ajutat să depăşească atâtea obstacole. Iubind oamenii care fac parte din familia noastră, vom ajunge să-L iubim mai mult pe Dumnezeu.

Cei care am scris nu avem nici un merit, noi doar ne-am pus timpul şi resursele în slujba lui Dumnezeu. Toată slava şi cinstea îi este atribuită şi dedicată lui Dumnezeu, fără de care n-am fi putut face nimic. Am luptat mult pentru această lucrarea şi până în momentul de faţă obstacolele au tot dispărut din faţa noastră. Noi vrem doar ca lucrarea lui Dumnezeu să propăşească şi familia Lui să se cunoască mai bine, ca să-şi poată da seama că are motive pentru care să fie unită. Noi credem că unitatea şi dragostea profund dezinteresată vine în urma cunoaşterii omului alături de care trăieşti. 

Trebuie să vă spun că la un moment dat fiecare îşi va spune povestea, fiecare va apărea în revista bisericii şi va fi o sursă de inspiraţie pentru ceilalţi. Depinde de noi dacă vrem ca această revistă să reziste sau nu, dacă vrem să ne cunoaştem sau nu. Îmbrăcaţi-vă cu poveştile acestor oameni, ca la un moment dat să se îmbrace şi alţii cu ale voastre. Dumnezeu se bucură de fiecare dintre noi şi ne pune în situaţii diferite ca se le putem împărtăşi cu alţii. Ştiu că putem da dovadă de solidaritate şi dragoste unii faţă de alţii, de aceea vă mulţumesc.

Pentru cei care doriţi să achiziţionaţi revista vă rog frumos să mă contactaţi. :)

Eroul prezentului meu

Au trecut deja câteva zile de când tata şi-a serbat ziua de naştere, dar vreau totuşi să scriu ceva despre el. În ziua respectivă m-am gândit că pe la 25 de ani trebuie să mă căsătoresc ca tata să mă poată duce la altar imediat ce schimbă un nou prefix. E aşa de ciudat cum timpul parcă ne scapă printre degete, ne trezim după câţiva ani şi nu ştim ce lucruri am realizat în acest timp. Mai mult am dormit decât să facem ceva, poate am visat mult, dar ne-a fost prea greu să ne trezim ca să ne îndeplinim visele.

Îmi cunosc tatăl de 20 de ani, dar nu ştiu atât de bine ce vise avea când era tânăr şi dacă a reuşit să le realizeze pe fiecare dintre ele. Ştiu că dintodeauna i-au plăcut oamenii, de aceea şi-a dorit să devină psiholog.  Nu a devenit psiholog, dar ştiu că e cel mai bun ascultător. Lui îmi e cel mai drag să îmi deschid sufletul şi am curajul să-l las să-mi privească printre gratiile sentimentelor confuze. Faţă de el sunt atât de sinceră încât uneori se enervează şi îmi trage o privire care spune „a câtea oară trebuie să mai lămurim asta?”. Trebuie să recunosc că îmi place să vorbesc cu tata pentru că el mă înţelege, mă iubeşte şi nu mă judecă indiferent de ce aş fi făcut. E adevărat, mă mustră şi încearcă să-mi explice unde am greşit, dar nu mă judecă. El e omul care nu-mi judecă vorbele şi faptele, dar niciodată nu m-a lăsat să plec până nu mi-a arătat unde am greşit.

Într-o vreme scria poezii. Am găsit o poezie ascunsă între coperţile unei cărţi şi am rămas plăcut impresionată. Atunci mi-am dat seama că poate am moştenit de la el un mic procent din talentul scrisului şi această artă a mânuirii condeiului. Îi place să cânte şi toţi oamenii din satul în care a crescut ştiu că el cântă. E absolut palpitant şi revigorant să „mă duelez” cu tata. Când îşi foloseşte vocea de bass şi se întâmplă să falsăm amândoi izbucnim în hohote de râs. 

Nu seamăn în totalitate cu tata, dar îmi place să cred că în unele lucruri el e geamănul meu. Îmi place când unii îmi spun că seamăn cu tata, mă simt parcă mai importantă decât de obicei. E un sentiment pe care îl experimentezi rar, dar şi când se întâmplă e atât de intens încât e imposibil să nu te bucuri. Pe tata nu l-aş schimba, nu l-aş face cadou şi nu m-aş despărţi niciodată de el. Dacă aş putea i-aş cumpăra nişte ani ca să trăiască veşnic, i-aş dărui puţină fericire şi i-aş face o casă pe un vârf de deal aşa cum îşi doreşte de mult timp. Pentru tata m-aş da pe mine şi sunt sigură că şi el ar face la fel.

La mulţi ani, tati! Abia aştept ca peste câţiva ani, în timp ce mergem spre biserică să cântăm şi apoi cu zâmbetul pe buze să mă duci de braţ până la altar ca să mă încredinţezi celui care ştii că va avea grijă de mine. Sunt eu plecată mult timp, dar inima mi-e tot acasă lângă tine. Mulţumesc că eşti singurul tată excepţional din lume! ♥