Naşterea - dezrădăcinare de lume

Fiecare persoană are ceva de spus când vine vorba de Crăciun. Toţi trimit câte o urare şi încep să telefoneze în dreapta şi în stânga ca să arate cât de sufletişti sunt. Ne deschidem inimile atunci când lumea se-mbracă-n alai sărbătoresc, când mesele tuturor gem de greutatea bucatelor şi trupurile noastre cunosc îmbrăţişarea unor haine noi. Oare numai de Crăciun trebuie să ne deschidem inimile şi să dărâmăm porţile caselor noastre ca să intre musafirii? Oare despre asta este vorba în această noapte sfântă?

Vă rog, acum faceţi linişte în inimile voastre! Renunţaţi să vă mai gândiţi la friptura care trebuie încălzită înainte să apară colindătorii, la paharele de unică folosinţă pe care probabil aţi uitat să le cumpăraţi sau la bombonelele din care se vor înfrupta cu mare drag piticii. Opriţi-vă o clipă şi respiraţi uşor pe pista bătătorită a vieţii, maratonul acesta care vă pustieşte are nevoie de odihnă. Aici, acum, staţi pe loc şi lăsaţi parfumul de Cer să vă inunde sufletul. Eliberaţi-vă de tot ce încă e lumesc în voi, scuturaţi-vă trupurile de greutatea oboselii ce vrea să vă încorseteze.

Acum că v-aţi dezlegat de lanţurile dureroase ale lumii, zâmbiţi şi confecţionaţi din inimile voastre o iesle micuţă, iar eu vă voi aduce vestea bună că Pruncul Cerului vrea să se nască acolo. Ochii voştri plini de lacrimi vor fi aurul, smirna şi tămâia. Gurile voastre vor fi îngeri ce trâmbiţează slava în Cer şi pe pământ. Picioarele voastre vor alerga asemenea păstorilor ce-au vrut cu orice preţ să-L afle. Minţile voastre vor fi steaua ce-a condus întreaga omenire înspre Betleem. Astăzi voi sunteţi Betleem, iesle şi paie, magi, păstori, dar şi o stea. Astăzi sunteţi gazdă pentru Împăratul Veşniciilor. 

   Oare ieslea mea e pregătită să-l primească astăzi pe Emanuel? Dar oare-a ta cum e? 

Amurgul răsăritului de ieri

Am numărat zilele până astăzi. Îmi aduc aminte ce făceam anul trecut pe vremea asta. Rememorez iarna proaspătă de ieri. Ţin minte că atunci era o pătură de vată pufoasă şi ne era teamă să nu-i ştirbim frumuseţea. Te ţineam strâns de braţ şi frigul îmi amorţise obrajii într-un zâmbet. Visam cu ochii deschişi şi-mi citeam printre fulgii de nea povestea de dragoste trăită alături de tine. Lătrau câinii de se speteau, dar căldura palmei tale mi-a cuprins până şi inima, astfel pulsul meu a devenit regulat. Treceam prin noapte ca prin lumină, căci tu erai soarele ce-mi topea gheaţa de pe gene.

Păşeam asemenea unei balerine, ca să-ţi simt dansul prin tot trupul. Râdeam colorat ca să-ţi arăt că ecoul din mine e mai frumos ca cel al clopoţeilor. Te-mbrăţişam cu braţele-ngheţate ca să simţi cum iubirea mea te striveşte. Stăteam dreaptă înaintea ta, dar genunchii inimii mi se plecau şi spuneau "Mulţumesc Cerule că într-o noapte de gheaţă ai răsărit peste mine cu o minune". Îmi strălucea frumuseţea lacrimilor în colţul ochilor şi tu-mi spuneai că sclipesc mai tare decât stelele. Întreaga ta făptură emana splendoarea Raiului, erai cadoul pe care l-am cerut în fiecare scrisoare adresată Cerului.

A trecut o vreme de atunci şi parcă totul a fost un vis frumos. O iluzie de care am ţinut cu dinţii ca nu cumva să se împiedice în limbile ceasului şi să se întâlnească cu timpul. Cred că te-am dorit atât de tare încât am ajuns să te sfărâm prin vrere. A curs o lume-ntreagă prin mine de atunci, dar nu mă pot desprinde de visul ce-mi lumina pământul, acelaşi veşnic tu. 

                                             Dar tu, îţi mai aduci aminte? 

Medicament zilnic!

Nămeţi de îngrijorări se abat zilnic asupra noastră. Luăm fiecare problemă cu noi, o adăpostim în inimile şi-n genţile noastre indiferent de destinaţie. Fiindcă necazurile sunt atât de mari, mulţumirea a ajuns să fie atât de mică. Ce e mulţumirea?

Mulţumirea e pacea sufletului. Mulţumirea e abandonare a fiecărei griji şi îmbrăţişare a fiecărui lips fără murmur. Să fii mulţumit înseamnă să şti cum trebuie să cânţi atunci când barca ţi-e cuprinsă de furtună, să şti să te ridici când ciocanele diavolului te-au doborât.  Mulţumirea e o artă care îşi pictează tablourile zilnic. Uneori sunt pline de culoare, alteori acceptă doar negrul.  Aşa e şi-n inimile noastre. Când nu ştim să ne plecăm genunchii zgribuliţi în mulţumire, tablourile inimii sunt negre, hidoase. Atunci când ne-am ridicat mâinile crăpate de durere şi le-am unit cu Cerul, tablourile încep să se coloreze fiindcă inima simte prezenţa divinului. În ce nuanţă se pictează tabloul tău?

Unii consideră că totul li se cuvinte şi li se pare absurd să spună mulţumesc pentru un pahar de apă sau pentru bucăţica de pâine pe care o mănâncă în fiecare dimineaţă. Nimic nu ni se cuvine ci toate acestea sunt harul Cerului revărsat peste noi. Ai avut astăzi puterea să mulţumeşti doar pentru o bucată de pâine? Alţii cred că totul e împotriva lor şi au impresia că se pot lupta cu Dumnezeu.  Atunci când boala îi sufocă ridică degetul spre Cer şi îl acuză. Îşi scutură sufletul din cauza frământării şi ochii le varsă lacrimi ce ar vrea să se transforme în răzbunare. Când sunt gata să accepte durerea, să se obişnuiască cu încercarea şi în final să împreuneze mâinile pentru mulţumire, atunci greutatea pare mai uşoară şi inima începe să vadă simfoniile în care Cerul se desfată. Care dintre unii şi alţii eşti? 

Vreau să facem Cerul să tresalte şi îngerii să aplaude, vreau să-L văd pe Dumnezeu cum revarsă untdelemn ca să ne îmbălsămeze cu har . Vreau ca pe inimile noastre să fie scris dor de Paradis, de aceea haideţi să învăţăm astăzi cum trebuie să spunem „Mulţumesc”.

Am venit să-ţi ucid visul!

- Nu cred că scrisul e pentru tine! E momentul să te gândeşti cum să-ţi întemeiezi o familie şi cum trebuie să fie o mamă adevărată.

- Îmi cer scuze, dar nu cred că eşti în măsură să-mi spui ce e şi ce nu e pentru mine. Ai citit ceva din ce am scris, dacă tot îţi dai cu părerea despre ce ar trebui să fac în viitor?

- Nu citesc nimic din ce scrii. Doar titlul şi probabil primele două fraze. Mie îmi place să fiu scurt şi la obiect, nu sunt adeptul vorbăriei.

-Sunt de-a dreptul uimită! Iartă-mă că-ţi spun, dar vârsta ta biologică ar fi trebuit să ascundă mai multă maturitate. Nu poţi judeca ceva dacă nu cunoşti. Eşti prima persoană care se pune în faţa talantului pe care l-am primit. Ai impresia că te poţi lupta cu Dumnezeu, doar pentru că tu ai o părere diferită?

- Nu, nu! Altceva trebuie să fie pe primul loc.

- Dumnezeu e pe primul loc, apoi vine munca cu darurile pe care mi le-a oferit Cerul, şcoala, cariera, întemeierea de familie. Cred că aceasta e ordinea potrivită pentru viaţa mea. Nu îmi poţi cere să mă opresc din muncă, să nu mai fiu un lucrător când secerişul e atât de mare. Visele mele se înalţă mai sus de cât poţi tu vedea, rugăciunile mele zboară mai departe de tavan şi inima mea e mai dăruită decât poate un om să simtă.

- .... (tăcere)

- Ai crezut că mă vei ucide prin vorbele tale? Nu ai reuşit! M-ai determinat să lupt mai aprig pe pământ, pentru oamenii ca tine care nu cred în binecuvântările lui Dumnezeu. Îţi promit că de astăzi voi scrie mai mult, mai frumos,cu mai mult suflet şi cel mai important cu mai multă aromă Cer. Chiar dacă nimeni nu va citi ştiu că Cerul se bucură de mine, lucru primordial în credinţa mea. Cuvintele tale m-au învăţat să devin un soldat.

                                 Nu lăsa pe nimeni să-ţi distrugă visele care au fost scrise de Cer!

Cu suflet, ţie, România!

Te-ai ridicat din cenuşă, de sub picioarele migratorilor şi ţi-ai îndreptat spatele asemenea unui viteaz. Demult ţi-ai adunat braţele şi te-ai făcut una cu ele. Acum eşti un mândru trunchi cu o coroană impunătoare. Acum eşti locul în care noi ne vărsăm lacrimile şi-n care ne adăpostim zâmbetele. Oh, Românie eşti cutia noastră cu aspiraţii, eşti sertarul nostru cu poveşti de dragoste, eşti cutia poştală prin care ne trimitem rugăciunile spre cer. Ai strâns în tine vieţi întregi, ai auzit cum se dezbină familiile, ai asurzit de la strigătele de durere ale copiilor şi ţi-ai scos ochii ca să nu mai vezi trupuri învelite în pământ.

Dar astăzi, ţară cu istorie grea, eşti sărbătorită. Ne ridicăm toţi şi-ţi înălţăm laude că ţi-ai sacrificat pământul şi ne-ai primit în tine. Astăzi ai renăscut din apele anilor şi te îmbraci precum o mireasă în zi de sărbătoare. Zâmbeşti trist când vezi câte cufere cu ani ai adunat la subsol şi plângi cu lacrimi mari că astăzi ţi-au mai adăugat sau luat încă unul. Eşti atât de puternică încât ai primit cu fruntea sus toate gloanţele, ai îngenuncheat când comuniştii au dat peste tine şi-ai spus "Eu vreau un Dumnezeu!". Te-au acoperit lipsurile şi te-au înfometat războaiele, dar alături de oamenii tăi ai învins. Ai făcut faţă fiecărei prăbuşiri, ca în final să poţi spune "În mine s-au deschis biserici şi-acum toţi ai mei îi cântă imnuri Regelui ce conduce România din castelul Cerului". 

Românie prin glasu-ţi de ţărână şi ochii de tristeţe, ne-ai cântat zilnic imnul biruinţei. Ne-ai spus mereu "Deşteaptă-te", dar am amânat spunând "Încă puţin". Astăzi ne-am trezit cu mâinile pătate de recunoştinţă, cu inimile dedicate tricolorului nostru. Tresărim şi-ţi spunem "Mulţumesc că ai lăsat să se nască Dumnezeu în tine şi că Cerul ţi-e atât pernă cât şi pătură". Să trăieşti de azi şi până la veşnicie, a noastră Românie. Te salutăm din inima şi plin de adevăr cu "La mulţi ani!".