Curcubeu de toamnă.

 O postare puţin neobişnuită. Am ales să postez pentru că a reuşit să mă uimească. 

Nu mă surprinde neapărat prin calitatea fotografiilor ci prin senzaţionalul peisajului pe care îl surprinde. Felicitări, Cristi Urda! ( http://official-cristi-u.blogspot.com )

  

  A mea toamnă-i flux- reflux.

Fluxul aduce strângerea liniştitoare a amurgului pictat în nuanţe de lâmâie amestecată cu rodie.
 Creează senzaţia de plin, dar spre sfârşit simţi cum printre degete ţi se preling spumele durerii obosite de atâtea frunze.
Te stropeşte cu sare udă, care apoi se dezlipeşte de tine aşa cum melancolia merge mână-n mână cu rafalele de vânt puternic.
Îţi dă nostalgie cât plaja, dar te învaţă să vezi doar puţinul dintr-un firicel de nisip.

Refluxul ia tot, indiferent dacă-i al lui sau nu.
Fură puţin din amintirile moarte, îţi cucereşte o părticică din prezentul înfloritor şi-ţi domină viitorul parcă înceţoşat.

Toamna sunt eu - cu frunze ce-mi atârnă leneşe pe braţe, cu vânt ce-mi zboră rece prin păr,
cu roş ce-mi colorează buzele, cu sufletul dogorit de atâta miresmă de septembrie.

Eu - o toamnă.

Era 1 Sptembrie şi mă încăpăţânam să-mi găsesc locul. Am reuşit să ruginesc câteva frunze, să dezvelesc câţiva copaci, dar atât; nimic mai mult. Nu am putut să umplu ochii cu lacrimi, să clădesc în inimi nostalgie, să pun pe feţe zâmbete obosite. Nu am făcut nimic din ce ar fi trebuit să facă o toamnă obişnuită.

Iată ce am avut curajul să fac:

- am lăsat căldura soarelui să mai zâbovească o vreme

- am făcut covor subţire de frunze, cât să nu uite furnicile că e toamnă

- am încetinit alergarea pulsului doar atât cât să se simtă schimbarea dintre vară-toamnă

- am semănat boabe de melancolie doar acolo unde nu mai existau amintiri

- am presărat nostalgie în locurile pustii, lipsite de verdeaţa toamnei

- am turnat pelin doar pe zâmbetele răutăcioase şi mândre

- am sfărâmat numai inimile orgolioase şi încăpăţanate

- am dărâmat suflete şi le-am acoperit de frunze putrede, ca primăvara să le renască mai gingaşe şi mai albe

- am ucis vorbele "pline de duh" şi am adus cuvinte de alinare

- am frânt crengile braţelor ca să le pun carne şi dăruire

- te-am ucis ca să vezi adevăratul TU în oglinda cerului

Acum sunt extenuată de atâta curaj. O să adorm sub frumuseţea gri a norilor. Voi lăsa amurgul ruginiu să mă amorţească şi apoi noaptea să mă îmbrăţişeze cu un negru de moarte.

P.S. : Mi-a fost drag să văd cum frunzele mele v-au schimbat!

Secolul păcii!

                                 

                            Zbucium dureros e lumea de astăzi, mâini amputate şi picioare de lemn.

Se construiesc păsări din aluminiu şi se ridică împărăţii de beton. Oamenii se străduiesc să ridice clădiri impozante, să clădească turnuri colosale. Au reuşit să o facă, dar la un moment dat lucrarea mâinilor lor le-a stat împotrivă. Avioanele lovesc cu forţă grămada de beton şi o dărâmă. Fiinţele umane au devenit victimele efortului lor. (11 Septembrie 2001- SUA)

Timpul a săpat gropi profunde în scoarţa pământului, apoi boabele de apă le-au umplut şi-au dat naştere mărilor şi oceanelor. Ne-am udat trupurile în căldura lor şi ne-am acoperit cu umezeală proaspătă. Ne-au îmbrăţişat frumos până ce s-au revoltat şi au ieşit din matcă. S-au năpustit chinuitor asupra trupurilor noastre fragile, ne-au înfundat branhiile şi alveolele pulmonare cu lichid incolor şi inodor. Ne abandonează, anchilozându-ne simţurile, respiraţia şi chiar viaţa. (24 Decembrie 2007- Asia)

Se zguduie mocirla şi ne doboară vii. Ne-acoperă ţărâna şi ne îngroapă moartea. Dărâmă case şi frânge oase. Face fărâme din inimi pline de putere, descoperă carnea şi arată adevărul greu ce s-a ascuns sub nişte cârpe. Ai ucis peste 100.000 de zâmbete şi ai furat braţele care ar fi vrut să-şi strângă copii la piept. (13 Ianuarie 2010- Haiti)

Pregătiţi sitele, nu lăsaţi impurităţile să treacă. Acoperiţi-vă gurile şi interziceţi aerului să vă umple plămânii. Coşmarul reactiv prinde cu dinţii de locul lui. Cernobâlul a înviat şi s-a reîncarnat în Fukushima. Nuclearitate, lipsă de energie, puls accelerat, frică adăpostită în duhuri tulburate. (12 Martie 2011- Japonia)

Calamităţi naturale care ne clatină fiinţele, ne transformă în frunze putrezite purtate de vântul răcoros al toamnei.Ne trece Apocalipsa prin şira spinării şi noi încă moţăim. Avem spasme scurte când auzim despre dezastre, dar apoi ne reluăm activităţile obişnuite.

Am obosit să înghit pământul şi să mă înece apa. Am clacat în a mai dori ceva bun pe Pământ, dar am înflorit sperând la o revenire sfântă. Vino pace, cu toată liniştea ta adorată! Vino, Isus!

Deliciu sonor!

Toată lumea vorbeşte despre ea, discută despre efectele ei, dar uneori ajung să-i uite esenţa. A reuşit să-mi aducă bucurie, m-a făcut să tresalt şi să dansez, mi-au mijit lacrimile în colţul ochilor datorită ei. Dar cine-i ea?

E arta ascunsă a sufletului. Fără sentimente şi dăruire, sunetul ei este ineficient şi gol. E mângâierea lină ce acoperă o inimă plină de urmele trecutului. E mâna ce dă la o parte negrul apusului şi aduce la vedere înfloritoarea lumină a viitorului răsărit. E cuvântul ce reuşeşte să îngroape în lacrimi sufletul suferind. E zâmbetul ce face lumânarea să-şi uite ceara şi să-şi stingă flacăra.

Versul ei te motivează să te schimbi, să-ţi alungi durerea şi să-ţi pui inima pe altarul dăruirii. Versul ei te duce până-n groapă, ca apoi să-ţi consolideze viaţa în vârful văii. E istoria unui mileniu, a unui secol, sau a unei singure clipe. Marchează teritorii de mult uitate, pecetluieşte iubiri de mult amorţite. Deschide cufere ofilite de praf şi îngroapă cenuşa amintirilor prezente.

Ecou şi răsunet, sublim şi zgomot,sare şi miere, infern şi paradis. O compoziţie de contradictoriu. Un paradox vizibil, dar apreciat şi dorit. Pare imposibil, dar se plimbă sub nasul nostru zilnic, ne zguduie puternic minţile şi-apoi ni le domoleşte uşor.

Iubirea care atinge coarda sufletului e muzica. Oricât de surd te crezi nu ai cum să nu o auzi, dacă ai impresia că nu simţi nimic, să şti că ea te va străpunge ca o sabie bine ascuţită. Versul, sunetul ei te copleşesc şi nu i te poţi împotrivi. Te domină şi te trânteşe la pământ ca să-ţi împodobească ziua cu har şi să-ţi împrăştie printre rândurile vieţii sclipiri de sunet fermecător.

                          Fără muzică n-ar fi om devenit etern şi n-ar fi cer numit divin.

Fără schimbare, recunoaşterea este ineficientă!

Azi recunosc!

Recunosc că nu m-am gândit la suferinţă şi la necazul care bântuie pământul. Nu m-am gândit până nu au început să mă doară articulaţiile. Atunci un gând mi-a săgetat mintea. M-am întrebat de ce îmi vine să mă plâng pentru nişte nesuferite de articulaţii când alţii nu au mâini pe care să le mişte.

Recunosc că am uitat de picioare şi mi-am amintit de ele atunci când am văzut un copil împiedicându-se şi julindu-şi genunchii. A început să plângă isteric şi să urle ca din gură de şarpe de îmi venea să-i spun "Opreşte-te, nu mai dramatiza. Acolo undeva sunt oameni care mângâie roţile scaunului şi nu picioarele."

Am văzut persoane încruntate care-şi pironeau privirea în betonul rece şi înaintau încordaţi. Aşa, ţineţi-vă privirile pe betoane şi trăiţi între patru pereţi (recunosc că am fost şi eu pe acolo). Atunci am remarcat că există oameni care au ochii orbi şi totuşi îi ridică spre cer şi întind mâna spre albastrul pătat de nori.

Recunosc că mi-am acoperit urechile ca să nu mai aud reproşuri şi sfaturi care mă deranjau. Mi-am pus filtre atât de fine încât nici praful nu mai intră. Dar, Doamne, de ce sunt făţarnică şi egoistă? De ce nu pot să cred că Tu-mi vorbeşti prin tot? Îmi permit luxul "de a fi cineva" care aude, când alţii percep muzica prin imagini. Alţii nu ştiu ce-nseamnă să auzi un "Te iubesc" sau un "mulţumesc că exişti".

O prietenă şi-a pus extensii deoarece îşi dorea părul lung. Aruncăm banii pe păr de "capră" ca să-l purtăm noi. Uităm să ne amintim că la secţia oncologie chelia e la ea acasă. Acolo ficatul e făcut ferfeniţă, sângele se luptă cu particule infime de boală. Acolo frumuseţea-i dureroasă.

Dragii mei, azi am recunoscut că nu ştiu să apreciez ceea ce am şi că nu ştiu să preţuiesc ceea ce nu-i al meu. Îmi iubesc trupul, deşi nu-mi aparţine. Recunosc că nu m-am gandit că altora s-ar putea să le meargă mai rău ca mie. Durerea mea era cea mai mare, incomparabilă pe lângă a celorlalţi.

De azi mi-am luat inima la plimbare şi colindăm să alinăm durerile altora şi nu pe cele personale.

                         Ne însoţeşti sau te complaci în aşa zisa stare de "neputinţă"? 

Trădare presărată cu lumină

Noaptea se gândeşte să acopere oraşul, meditează dacă să-şi unească pleoapele şi să facă întuneric în jurul ei. Dar ziua-i spune „mai stai puţin, mai stai. Vreau să mai văd încă o data dulceaţa apusului şi contopirea norilor cu munţii.”

Şi noaptea mai stă, mai stă, dar aşteptarea doare. Începe să simtă cum râuri roşiatice îşi aruncă focul peste lumina zilei şi cum vin să se unifice cu întunecimea lui. Durerea lui creştea cu fiecare picătură de roşu ce-i păta negrul imaculat. Braţele de lumină cuprindeau sfâşietor picăturile impure rezultate din suprapunerea albului cu griul. Sărutul astrului pe buzele zilei a rămas ca un tatuaj permanent a cărei apariţie aducea o suferinţă  profundă.

Noaptea se simţea înşelată de zi, iar zilei nici că-i păsa. Şi-a lăsat profunzimea colorată de razele soarelui, şi-a dăruit puritatea unui astru de lumină impertinent. De ce te-ai dat iubito unui picur de roşu când puteai cuprinde o mare de negru? De ce m-ai lăsat să te aştept ore în şir ca să mă simt trădat? Cum ţi-ai permis să-mi furi inima şi să mi-o transformi în fărâme de lumină?

De astăzi, draga mea zi, mă despart de tot ce ai tu. De astăzi îţi vei vedea de cerul tău albastru şi pătat de razele iubitorului tău soare. De astăzi vei trăi în singurătate, iar eu mi-o voi rumega pe-a mea. De astăzi te-am părăsit pentru că nu mai am inimă întunecată ci inimă de lumină şi scânteie de strălucire. Adio, ziua mea!

(Fotografie: Cristi Urda) 

Familia - împlinire nepieritoare

Am pregătit o surpriză pentru mama şi tata ca să le arătăm cât de mult înseamnă pentru noi. Totul s-a lăsat cu lacrimi de fericire şi uimire, îmbrăţişări de grup şi pupici.

" Mami îţi mulţumim că în fiecare dimineaţă te trezeşti, ne pregăteşti micul dejun, pachetele pentru şcoală şi abia după ce noi plecăm ai timp de tine. Abia după ce ne vezi pe noi sătui şi fericiţi, te gândeşti că încă nu ai mâncat, că ai de făcut aia şi aia. Când vrei să-ţi cumperi o rochie renunţi şi spui că noi merităm mai mult o haină nouă decât o faci tu. Îţi osteneşti trupul pentru a ţine casa curată, rişti să-ţi răneşti degetele pentru a ne aştepta cu o mâncare caldă în fiecare zi. Când mergem în oraş îţi dai şi ultimul bănuţ din portofel doar pentru a nu ne simţi inferiori prietenilor noştri. Când cineva ne subestimează, tu îţi pui toată credinţa în noi. Când te supărăm şi ne pedepseşti, ştii să o faci cu toată bunătatea. Când suntem doborâţi de dezamăgire, îţi pleci genunchiul şi faci din lacrimă prietenul tău. Venim şi te îmbrăţişăm şi oboseala ţi se simte-n braţe, dar îţi spunem strânge-ne mai tare şi-ajungem să fim sufocaţi de dăruirea ei. Fiecare problemă pe care o avem o aduce la tine şi ne asculţi cu nerăbdare, pentru că se pare că ai soluţii pentru orice. Mamă, eşti soarele nostru şi fără tine căminul nostru n-ar avea căldură. Ai reuşit să transformi casa noastră într-un cămin şi fiecare dintre noi a devenit o familie. Ai reuşit să ne înveţi ce-nseamnă să acceptăm şi să iertăm. Deşi uneori aruncăm cu bolovani în tine îi primeşti în tăcere, dar apoi ne săruţi numai cum tu şti să o faci şi putem simţi cum ne-ai iertat. Eşti dovada vie de iubire. De-am mai trăi o viaţă tot pe tine te-am vrea mamă. Te iubim mai mult decât ştim să arătăm, mai mult decât îţi poţi închipui. Picăturile tale de rouă te sărută cu iubire. "


" Tati, ştim că trudeşti pentru noi, pentru familia noastră, dar vrem să te vedem mai mult decât dimineaţa la micul dejun şi duminica. Vrem să te vedem toată ziua dacă s-ar putea, vrem să îţi mulţumim că laşi durerea de o parte şi continui. Vrem să ştii că vedem fiecare sacrificiu, înţelegem fiecare stres chiar dacă părem mici şi neinteresaţi. Ştim fiecare picătură de transpiraţie care se naşte pentru noi, cunoaştem fiecare bătătură din palmă pentru că braţele tale ne ocrotesc puternic. Zâmbetul tău obosit ne linişteşte inima fricoasă, mâinile tale ce ne şterg lacrima sunt binecuvântare dumnezeiască. Credem că rugăciunea ta poate muta şi munţii, credem că poţi lupta cu ursul şi vei ieşi învingător. Credem atât de tare în tine, încât nu avem cum să fim dezamăgiţi. Ne-ai învăţat să ne construim vise şi ne-ai ajutat să le îndeplinim. Ne-ai ascultat cu cel mai tandru calm şi-apoi ne-ai spus că Dumnezeu le are toate în control. Ţi-ai dat bucăţica de pâine din gură ca noi să nu murim de foame, ti-ai dat fiecare răsuflare ca noi să putem trăi mai bine. Când norii făceau zid în faţa noastră, suflai cu putere şi aceştia dispareau. Iubim să te ştim puternic, dar ne place să te vedem cum te topeşti după mama. Ne place să te vedem cum devi copil şi-i spui că o iubeşti, că ţi-e dragă şi că-i scumpă. Tată, nu vrei să fii tu prinţul nostru? (Îţi cumpărăm noi calul alb) Eşti povestea de dragoste pe care o dorim. Răbdarea ta ne face să scrâşnim din dinţi pentru că uneori ne dorim să ne scuturi şi să ne trezeşti. O faci, dar doar atunci când ştii sigur că e momentul potrivit şi culmea îl nimereşti de fiecare dată. Eşti tatăl anului de când ne-am născut până se termină lumea. Suntem mândrii de tine şi cu tine. Te iubim cu fiecare inimioară în parte. Te-mbrăţişează cu devotament ai tăi îngeraşi. " (Ramy, Darius şi Larisa)

Joacă-te pe tine pentru o lume diferită!

Fiecare om are vise de luptător, dar mulţi renunţă la ele pe parcurs. Au impresia că şi-au stabilit ţeluri prea înalte, ţinte prea îndepărtate şi nu vor putea face nimic ca pe visele lor să fie pusă pecetea realizării.

Astăzi vă scriu vouă, celor care aţi renunţat să mutaţi munţii doar pentru că s-ar fi putut să vă zdrobească spatele, celor care aţi îmbrăţişat nepăsarea pentru că v-a fost frică să credeţi, celor care aţi renunţat să schimbaţi lumea pentru că v-aţi obişnuit să ocupaţi scaunele de spectatori.

Sunteţi genul de persoane care nu fac nimic, dar comentează la aproape orice. Aţi transformat lumea într-o arenă, ca pe vremea lui Nero. De data aceasta v-aţi luat bilete în tribuna oficială şi în tribuna VIP. Floricele şi acadele ca să vă îndulcească vizionarea spectacolului. Ochii vă sunt împânziţi de satisfacţie, mâinile vi se fac pumni, iar gurile voastre strigă "doboară-l".

I-aţi lăsat pe cei curajoşi să lupte în locul vostru. Aţi lăsat lumea în mâinile altora. Nu vă pasă că fiarele din lume le sfâşie hainele, le rup oasele, le fărâmiţează credinţa şi le storc inima de vlagă. Sunteţi laşi! Sunteţi ruşinea ce ne transformă pământul într-o bucăţică de Iad. Ei luptă pentru voi şi nu ştiţi să-i apreciaţi, să le mulţumiţi. Îşi vând mâinile ca să vă meargă bine şi să vă lăfăiţi în plăcere ca ipocriţii.

Nu vă place schimbarea ce o aduc ei, nu sunteţi mulţumiţi de rezultate? Atunci ei au nevoie de voi. Cumpăraţi-vă mănuşi şi puneţi-vă braţele în luptă, achiziţionaţi-vă scut pentru credinţă şi aruncaţi-vă în mijlocul leilor, vindeţi-vă frica şi faceţi-vă afacere pentru curaj. Jucaţi-vă cărţile pentru că nu aveţi nimic de pierdut. E numai de câştigat!

Trezeşte-te din laşitate şi hai să luptăm pentru bucăţica de Rai ce ne-a fost acoperită de nepăsare, indiferenţă, frică şi ură!

Regret că azi am regretat...

Regret că azi am dormit prea mult, dar am visat prea puţin.

Regret că azi am privit prea mult la răutatea oamenilor, dar am văzut prea puţin bunătatea lor.

Regret că azi am vorbit prea mult despre ce ar trebui făcut, dar nu am făcut nimic.

Regret că azi am ascultat prea mult bârfele altora, dar nu am avut curajul să le spun să se oprească.

Regret că azi mi-am lăsat prea puţin zâmbetul să strălucească, dar am pus încruntarea la loc de cinste.

Regret că azi am plâns prea mult pentru mine, dar prea puţin pentru durerea altora.

Regret că azi mi-am folosit prea puţin mâinile ca să mângâi, dar prea mult ca să tastez pe facebook.

Regret că azi am făcut prea mult sport, dar am îmbrăţişat prea puţin în mod sincer.

Regret că azi inima mi-a bătut prea puţin în ritmul lumii şi prea mult în felul meu.

Regret că azi m-am rugat prea puţin, dar am scanat prea mult înfăţişarea oamenilor.

Regret că azi am citit prea puţin din Biblie, dar am scris pe sufletul meu indiferenţă.

Regret că azi am uitat să spun "Mulţumesc", dar nu m-am oprit din "vreau aia şi aia".

Regret că azi mi-am purtat masca şi m-am uitat pe mine.

Regret că azi nu am avut încredere, dar am avut prea puţin suflet ce se zbătea pentru a accepta.

Regret că azi am suferit prea puţin şi am învinovăţit prea mult.

Regret că azi am uitat de "Te iubesc", dar n-am uitat de licărirea de ură.

Regret că azi sunt nevoită să-mi contabilizez regretele. Regret să ştiu că am atât de multe regrete.
(Câte regrete ai avut azi? Ne luăm la întrecere în cursa regretelor sau le dăm pe toate de o parte?)

Când un om e o minune

Aceştia toţi au străbătut atâta drum pentru a vă împărtăşi bucuria, pentru a cânta alături de voi şi pentru voi. Au venit pentru a vă îmbrăţişa şi-a vă ura căsnicie trainică şi binecuvântată.

Dar eu sunt mesagerul ce v-aduce veşti. Am venit să vă spun că iubirea nu se rezumă doar la zâmbete, cadouri şi cuvinte înălţătoare. Iubirea e mai mult decât un simplu sentiment. Iubirea e devotament, e calitatea unei relaţii. Iubirea e Isus pe cruce, e obrazul întors atunci când ai avea dreptul să loveşti, e tăcerea ce te stăpâneşte când te-ai putea răzvrăti.

Mihaela de azi nu mai poţi spune eu, trebuie să spui noi. Când iubeşti uiţi de tine, dar niciodată de celălalt. Când spui că iubeşti, nu mai poţi lăsa egoismul să te domine. Răbdarea trebuie să fie mănuşa ta. În spatele trandafirilor se ascund întodeauna spini. Când spinii îşi vor face apariţia trebuie să fii înarmată cu acceptare şi multă răbdare. Draga mea, învaţă de la copaci şi natură să fii puternică, dar cel mai mult învaţă de la Domnul să fii supusă, blândă şi dăruită. Învaţă de la soare cum să aduci căldură, învaţă de la păsări să-ţi lauzi Creatorul. Când norii se abat năvalnic asupra casei voastre, şi-aduc o ploaie torenţială ridică-ţi ochii către cer şi cere îndurare de la cel ce e Emanuel.

Alin de-acum încolo tot ce ai va trebui împărţit. De azi îţi împarţi pâinea, îţi împarţi patul şi-ţi împarţi casa cu ea. Căsnicia e sacrificiu pur, e o frunte transpirată şi o palmă plină de bătături. Căsnicia înseamnă respect, înseamnă să te dăruieşti pe tine fără să doreşti ceva în schimb. Căsnicia voastră trebuie să fie fotografia anului. Prin voi să se zidească inimi, să se ridice munţi şi să se limpezească ape. Dragul meu, eşti chemat să fii preot în casa ta. Ai datoria de a ridica stâlpi indestructibili care să vă susţină familia. Nu clădi de unul singur, cheamă-ţi prietenul cel mai bun în ajutor. Cu El ce ai clădit va fi veşnic, căci El e veşnicie, El e Dumnezeu adevărat.

Din doi veţi deveni una, veţi fii scut unul pentru celălalt, veţi învăţa să daţi şi primiţi, să acceptaţi şi să iubiţi. Azi aţi pus cea mai puternică temelie pe care o poate avea un cămin. Azi v-am cunoscut iubirea prin El, cel pe care l-aţi invitat să vă fie oaspete de onoare. Fiţi binecuvântaţi!

Numai ceea ce oferim este cu adevărat al nostru!

Se trezise obosit, dar ochii lui erau plini de raze, raze de soare iubitor. Mâinile lui nu-şi găseau astâmpăr, căuta să le folosească fără oprire. Natura şi plămânii lui respirau împreună iubire. Buzele lui aduceau parfum de îndrăgosteală. Picioarele lui alergau spre răsăritul inimii, căutând să-şi întâlnească iubita.

     Într-un final s-au întâlnit.

Când l-a văzut... inima i-a galopat, respiraţia i s-a oprit şi l-a ţintuit cu privirea. Era aşa de drăgălaş! I-a sărit în braţe şi l-a îmbrăţişat cu tot, la îmbrăţişat cu ce era ea. El a zâmbit plin de optimism şi speranţă, iar ea i-a sărutat un zâmbet. A avut curajul să-i povestească temerile care-i sfâşiau nopţile, a avut încredere că o va linişti şi-o va face să se topească în braţele lui.

El i-a oferit tot ce avea. Ochii erau topiţi după frumuseţea ei, gura era dornică să-i cânte zi şi noapte, urechile ar fi ascultat-o şi când nu vorbea, mâinile o împodobeau cu îmbrăţişări, picioarele alergau încotro mergea ea. Dar cel mai mult i-a încredinţat inima care ascundea comoară pierdută în Eden - dragostea pură, inocentă şi eternă.

          Era o marionetă care şi-a dat tot lemnul şi-aşa s-a trezit om cu inimă de carne.