Crâncena luptă dintre generaţii

Ne-am trezit în secolul XXI care nu are limite, care nu are zăgazuri ci doar orizonturi largi şi oportunităţi maxime. Ne-am scos capetele la vedere într-o societate dominată de familii destrămate şi inimi frânte. Ne-am născut pe un pământ sterp, pe meleaguri fără verdeaţă, fără oameni care să-ntindă mâini, fără fiinţe care să mângâie, fără Dumnezeu care să fie acceptat.

Societatea actuală se confruntă cu o problemă delicată şi totodată acută: relaţia dintre părinte şi copil. Am ajuns să nu-i mai recunoaştem pe cei ce poarta numele de părinţii. Aceştia ajung să fie confundaţi cu copii pentru că nu mai au niciun cuvânt de spus. Părinţii noştri au ajuns să primească şi să îndeplinească ordine doar pentru a nu-şi întrista odraslele.

A cui e vina? A părinţilor sau a copiilor? Nu sunt în măsură să învinovăţesc pe nimeni, dar cred că vina aparţine ambelor tabere.

Părinţii s-au schimbat. Au devenit mai ursuzi, au încetat să-şi mai îmbrăţişeze fii, dar cel mai grav au uitat să mai înalţe altare în casele lor. Au dat la o parte părtăşia pentru a-şi satisface diferite pofte în timpul lor liber. Nu mai cântă, nu se mai roagă, nu mai citesc din Cuvânt şi-apoi se plâng că dragii lor sunt nişte rătăciţi.

Părinţi dragi, treziţi-vă şi adunaţi-vă copiii. Cum? Ridicaţi mâinele către Cer, aşezaţi picioarele în pământ şi scăldaţi ochii în lacrimi. Numai aşa veţi reuşi să îi aduceţi mai aproape de inimile voastre, mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de veşnicie. Se merită efortul, sunteţi conştienţi că nu e zadarnic.

Copiii s-au schimbat deasemenea. S-au emancipat, au devenit copii fidele ale starurilor TV, şi-au pierdut din inocenţă şi nu-şi mai găsesc propria identitate între miile de măşti pe care şi le-au confecţionat. Au încetat să mai fie transparenţi în faţa părinţilor, crezând că e mai uşor să-i mărturiseşti o greşeală unui prieten. Nu s-a dovedit a fi aşa şi din nefericire au sfârşit prin a fi ridiculizaţi. Părintele adevărat şi iubitor, nu şi-ar ridiculiza copilul nici în glumă pentru că ştie că asta l-ar demoraliza şi i-ar încetini paşii spre reuşită.

Tinerii îşi tratează părinţii ca pe nişte nimicuri. Dacă i-au adus pe lume şi i-au crescut, cred că li se cuvine tot. Au impresia că fiecare bănuţ trebuie împărţit cu ei. În caz că nu se întâmplă aşa se-apucă de furat de prin poşeta mamei şi din portofelul tatălui. Oh, copil drag, de-ţi furi părinţii te furi pe tine. De-ncerci să îi răneşti pe ei şi tu vei ajunge rănit. De astăzi poţi să schimbi ceva la tine şi la părinţii tăi.

De azi vei începe să spui mulţumesc pentru farfuria de supă pusă pe masă, vei răspunde cu ascultare regulilor pe care părinţii le impun. De azi vei fi aşa cum îţi doreşti să fie copii tăi, vei respecta aşa cum îţi doreşti să fii respectat şi vei iubi aşa cum numai tu ştii să visezi la iubire.

Părinţii nu se nasc părinţi, dar şcoala vieţii e atât de dură încât îi şlefuieşte până rămân imaculaţi. Părinţii noştri sunt diamante rare, care trebuie păstrate cu multă grijă.

Copiii se nasc copii, dar sfârşesc prin a fi părinţi. Mamă şi tată, învaţă-ţi pruncul să iubească, să slujeasă şi să dăruiască. Învaţă-ţi copilul să înveţe de la tine, aşa cum tu ai învăţat de la Dumnezeu.

Rutina, hoţul de suflete

Ne târâm existenţa prin gropile pline de mocirlă ale acestui pământ efemer. Tragem după noi greutăţi colosale care ne zdrobesc umerii şi ne rănesc palmele. Facem toate astea pentru că aşa am ales noi, pentru că deja ne-am acomodat cu ele.

Ne-am obişnuit ca duminică dimineaţa să ne îmbrăcăm elegant şi să mergem la biserică. Mecanic ne ridicăm, împreunăm mâinile şi rostim o rugăciune formală. "Doamne, îţi mulţumim că în această dimineaţă putem fi în casa Ta de rugăciune." Toţi o spunem, dar nu toţi o simţim. Eşti cu adevărat mulţumitor că poţi sta în părtăşie cu fraţii tăi?

Automat ne deschidem gurile şi cântăm până ce simţim că ne explodează plămânii. E aceasta adevărata închinare? Asculţi fiecare vers, îl pui în practică sau doar îţi încălzeşti corzile vocale?

Instinctiv ascultăm predica, în caz că nu găsim altceva mai bun de făcut. Deschidem Biblia la pagina cutare, ne plimbăm ochii pe pagină, dar habar nu avem care era tema textului. Răspundem cu "amin" şi "aleluia" pentru că ne-am obişnuit, pentru că astfel îi dăm predicatorului senzaţia că suntem ochi şi urechi.

Ne-am obişnuit să ne îmbrăţisăm doar cu braţele. Ne-am obişnuit să ne sărutăm doar cu buzele. Am uitat cum e să ne îmbrăţişăm cu inima, cu ochii şi cu sufletul. Am uitat cum e să ne sărutăm prin fiecare vorbă, prin fiecare gest.

Maşinal le spunem altora că îi iubim. "Te iubesc" devine sinonim cu bună ziua şi pierde un procentaj foarte mare din semnificaţia reală pe care ar trebui să o aibă. Te iubesc cu jertfire, cu dăruire, cu lacrimi, cu zâmbete, cu toată viaţa mea nu mai există. Se pare că s-a evaporat odată cu înaintarea timpului.

Putem face ceva ca toate acestea să se schimbe? Putem da la o parte obişnuinţa şi să lăsăm neprevăzutul să-şi facă loc în viaţa noastră. Putem uita de rutină şi să mergem la biserică ca şi cum mâine ni s-ar lua dreptul de a o face? Am putea cânta din inimă, crezând că mâine vom fi nevoiţi să renunţăm la corzile vocale? Putem asculta predica şi cuvintele încurajatoare asemeni surzilor care şi-ar dărui orice alt simţ doar pentru a auzi?

În fiecare zi poţi spune "Te iubesc" cu un fior sublim, cu o lacrimă vărsată pentru cel drag, cu o mână întinsă. Spune "Te iubesc" ca şi cum ţi-ai dori să le oferi altora Dumnezeul pe care tu l-ai descoperit. Spune "Te iubesc" ca Dumnezeul tău să strălucească în cuvintele tale.

Stoarce-ţi lacrimile în pumni ...

E luni şi te trezeşti cu ochii acoperiţi de ploaie. E sărată, e tumultoasă, dar doare şi înţeapă.
Marţi, cascada Niagara îşi revarsă apele. Distruge, îneacă, fură şi pleacă.
Ziua de miercuri nu aduce semne mai promiţătoare. Azi marea si oceanul se contopesc, şi udă, şi udă.
Oh, că a venit şi joi, dar trage după el resturi de gunoaie amestecate cu apă. Loveşte în dreapta, loveşte în stânga, înainte şi apoi doboară.
Vineri parcă apele se liniştesc şi curg doar râuri zgomotoase.
Sâmbătă totul devine neclar, se sapă şanţuri în obraji, se fac gropi, se accentuează durerea.
Noaptea parcă totul se limpezeşte, pare că norii dispar şi se văd stelele. Dar pentru ce? Doar pentru ca dimineaţă să vină potopul şi să te ucidă. Eşti răpus, te zbaţi între viaţă şi moarte.
În fiecare săptămână acest lucru se repetă, se repetă, devine obsesiv. Muşcă din tine în fiecare zi şi te ucide cu încetinitorul.

Plângi, plângi, dar se merită să plângi pentru acel ceva? Dacă nu se merită, opreşte-te! Pune-ţi un zâmbet şi oferă-l tuturor.
Dacă plângi pentru ceva ce merită, bucură-te de promisiune. "Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi."

Te iubesc, dar nu pe tine!

Merge agale pe drum şi se întâlneşte cu o prietenă care seamănă destul de bine cu EA. Aceeaşi culoare de par, aproape aceeaşi ochi ce se aseamana cu alunele de padure, zâmbetul puţin mai lipsit de strălucire. Nimeni nu o poate egala în ce priveşte zâmbetul, e cea mai strălucitoare. Când intră în cameră aduce soarele cu ea, aduce luna, aduce stelele. EA aduce totul, fiindcă ea e totul.

La un moment dat, din vorbă în vorbă el ajunge să-şi privească mult prea intens amica. O priveşte în ochi, dar se gândeşte la EA. Se gândeşte la momentele excepţionale pe care le-au avut, l-a iubirea pe care i-o poarta. Se agaţa de ea cu o privire atât de tandră şi de caldă încât amica sfârşeşte prin a spune:

- Mai mult ca sigur tu eşti îndrăgostit de mine!

Se panichează, se uită în toate părţile şi nu ştie ce să răspundă.

E prea ciudat să iubeşti pe cineva şi să-i faci pe alţii să creadă că ei sunt cei iubiţi.

Obiectez, onorată instanţă!

Obiecţia, tendinţa de a obiecta - un subiect controversat. Unii se impiedică în clişee şi astfel nu mai reuşesc să vadă adevărata culoare a realităţii. Trăiesc amăgiţi de stereotipurile impuse de mass-media, care îi educă în sfera limitată a virtualităţii şi mondenităţii.

O parte a populaţiei consideră de drept faptul că trebuie să te răzvrăteşti, să fii ceea ce vrei să fii, să te lăfăieşti în bucuriile cotidiene ce pe moment îţi aduc satisfacţie. Aceştia însă, nu ţin cont de reguli, valori, standarde şi principii ce sunt în armonie cu credinţa pe care mulţi se străduie să o promoveze. În schimb, ei încurajează non-valorile, dezumanizarea şi uniformizarea gusturilor. De aceea, atunci când cineva se ridică împotriva concepţiilor lor, ei adoptă o atitudine de "mai lasă-mă cu asta", nedorind să fie atenţi la argumentele ce se aduc. Nu sunt gata să accepte şi părerile celorlalţi, deoarece şi-au creat o lume numai a lor, în care obiecţia trebuie respinsă cu fermitate. Cei care au curajul să obiecteze, nu vor rezolva nimic ci doar se vor simţi ridicoli şi poate vor înceta să mai facă vreodată acest lucru. Când ştii că ceea ce susţii reprezintă adevărul şi nepătata esenţă a existenţei , te rog din suflet, nu te da bătut!

O altă parte, tinde să obiecteze contra celor ce îşi împărtăşesc credinţa. Vin cu argumente precum: "Dacă ai aflat ceva interesant, ţine pentru tine. Mi-a pierit cheful să aud alte interpretări." Alţii blamează flagrant, exprimându-se astfel: "Spune-ţi nu propagandei. Regimul comunist a căzut înainte de 90." Te rog, nu obiecta doar pentru a-ţi satisface ego-ul, pentru a-ţi impresiona prietenii sau pentru a putea afişa o mască ce ascunde frămantările-ţi cele mai profunde.

Alţii nici măcar nu au curajul să obiecteze. Sunt gata să accepte lucrurile oricum ar fi, fiindu-le frică să işte divergenţe. Îşi astupă gurile, închid ochii şi spun: "Înainte prin credinţă." Cum se spune: "Le place traiul paşnic", dar şi laşitatea-i mare doamnă. Acceptă să fie manipulaţi, se complac în semnificaţiile derizorii pe care le capătă orice ar trebui analizat şi interpretat ca atare.

În ce categorie intri şi ce ai de gând să faci în continuare?

Tot ce am eşti TU!

Viaţa fără Tine ar fi ca un peşte ce se zbate pe uscat. Răbdarea fără Tine ar fi flăcări ce-mi mănâncă oasele. Bucuria fără Tine ar fi ca o femeie stearpă, ce nu aduce rod. Pacea fără Tine ar deveni un ideal. Bunătatea fără Tine ar semăna cu o inimă ce-ncet încet îşi pierde pulsul. Credinţa fără Tine ar fi asemenea unei lupte pe care o port c-o muscă. Nădejdea fără Tine ar fi moarte şi atât.

Dar pentru că EŞTI, nu trebuie să gust nimic din cele de mai sus.

Cu Tine viaţa-i ca un peşte ce-şi duce traiul în cele mai bune ape. Răbdarea e căldura ce-ţi dezmorţeşte trupul. Bucuria e roada binecuvântării. Pacea e cea care ştie să ofere cele mai frumoase îmbrăţişări. Bunătatea îţi duce pulsul la cote maxime şi nu-l lasă să scadă. Credinţa e lupta cu Goliat, în care de fiecare dată ieşi învingător. Nădejdea e Paradisul, e viaţa veşnică în Ierusalimul ceresc.

P.S. : Primul an petrecut cu TINE se încheie aici. Mulţumesc pentru fiecare încercare şi fiecare binecuvântare oferită. (13 Iunie 2011)
 
http://www.youtube.com/watch?v=AkrNmonxa9k

Deziluzie

Te vedeam acolo, aveam impresia că te simt, dar...

Ţi-am apucat mâna şi ţi-am strans-o tare, aceasta era ca un peşte inert care-şi pierduse suflul.

Ţi-am atins faţa, dar mâna mi s-a lipit de ceva rece, păreai un cadavru.

Mi-am aşezat capul pe pieptul tău, dar pulsaţiile inimi se auzeau prea slab. Nu-mi puteam da seama daca e ticăitul ceasului meu sau inima ta.

Ţi-am sărutat o părticică din buză. Nu m-ai refuzat, dar nici nu m-ai primit. Erai pasiv, iar gura-ţi era ceară rece.

Te-am îmbrăţişat, dar ochii-ţi erau goi şi lipsiţi de strălucire. Braţele drepte care nu schiţau nicio dorinţă, păreau că vor să mă alunge.

Am mai stat o clipă şi te-am privit cu jind, dar am simţit cum cascade sărate îmi stropesc mâinile, ochii, faţa. Îmi spuneam în sinea mea: "ah, începe să plouă. ploaia îl va dezmorţi".

N-a trecut mult şi am realizat că nu erai, nu eşti şi nici n-ai fost. Erai doar o iluzie. Am ajuns să mă sărut cu o poză şi să mă îmbrăţişez cu-n gând. Am tresărit rapid şi m-am trezit plângând.

Târziu... dar poate devreme

Înțelegi ce-nseamnă să te saturi de nervi?

Ști cum e să ți se spună ceva și după un timp să afli că totul a fost o minciună gogonată?
Cum te simți când ți se-aruncă aprecieri cu de-a sila?
Cum e când îți zâmbește frumos și pe la spate nu mai știe cum să te distrugă?
Ai aflat cum e să ți se mărturisească iubire și-apoi să ai inima fărâme?
Vei ști vreodată cum e să ai ceva doar în vise și să nu-l poți atinge?
Ți-au fost măcar o dată ochii plini de lacrimi și nasul roșu,roșu?
Ți-ai frământat mâinile și mintea fiindcă aveai de luat o decizie importantă care îți putea afecta întreaga viață?Ai simțit vreun junghi în inimă? Ai simțit că nu-ți mai poți mișca picioarele din cauza dureri insuportabile?
Ai fost devorat de alții, doar pentru că ei simțeau plăcere?
Ai transformat încrederea într-un diamant și-apoi cu riscul de a-l pierde l-ai făcut cadou?
Ai spus ”Te iubesc” și după aceasta ai fost internat la terapie intensivă?
Ai ajuns să fii conștient că nu toți cei ce sunt pe-aproape sunt și folositori?
Cunoști critica și bolovanii ce-ți zdrobesc capul, și te lasă aproape mort?
Ai oferit libertate și bunătate, iar restul au profitat de ea?
Ai dat de respingere și ți-ai spus că merită să mai încerci o dată?
Ai dat tot, te-ai dat pe tine și ce a fost al tău, dar ai rămas fără de tine și fără nimic din ce-ți aparținea de drept?

Ți se pare ceva cunoscut în rândurile de mai sus?

Dacă nu ști nimic din toate astea, spală-ți fața, dă-ți două palme și trezește-te! Paradisul nu e aici, știi? Aici avem Pământul, tărâna ce te nimicește!

P.S. : Eu m-am trezit prea târziu! ( dar o să-mi construiesc un nou ”devreme” )