Îmi ajunge simplu "el" !

Iartă-mă te rog, dar eu chiar nu pot să înţeleg de ce acţionezi aşa. Vii şi-mi spui că îl iubeşti din toată inima şi că el e totul pentru tine. Parcă îţi sclipesc ochii, dar nu de la atâta îndrăgosteală ci de la o satisfacţie crudă care îţi mângâie inima. Te cred când îmi spui că nu te poţi dezlega de el şi că iubirea ta atinge cotele absolutului, dar simt că eşti nemiloasă. Eşti atât de indiferentă de fapt, încât ţi s-a pus o pojghiţă de întuneric peste ochi şi nu mai poţi vedea.

Dragă, nu te acuz că nu ştii iubi, dar nici nu pot spune că-mi place felul în care o faci. Îl obligi să se îmbrace în verde, doar pentru că e culoarea ta favorită. Ai dat buzna în telefonul lui ca să vezi dacă i-a mai scris X-ulească să-l întrebe de sănătate. În lista de messenger te are doar pe tine, fiindcă tu faci cât o mie de oameni. Nu poate ieşi cu băieţii la fotbal pentru că tu ai chef să mergeţi împreună la cumpărături. Nevoia ta e mai presus de nevoia lui. Dacă începe să cânte îi spui să tacă pentru că ai avut o zi dificilă şi-ţi trebuie linişte. De bea apa cu-nghiţituri prea mari - comentezi, dacă mănâncă cartofii prăjiţi cu mâna îi tragi o privire de "unde-ţi sunt tacâmurile, frate?". Fiindcă-i o dulceaţă de om se dă cu parfum doar pentru tine şi tu-i spui "pfuu, ce pute!". Dacă te sărută pătimaş nu-i bine şi dacă e puţin bleg când vine vorba de îmbrăţişări se ajunge la scântei. Nu mănâncă sâmburi şi nu mai bea Coca-Cola, trebuie să deteste anumite persoane şi să se-nchine-n faţa altora ca să-ţi gâdile egoul.

Aş vrea să-ţi spun atâtea, dar mă abţin pentru că am suficient control ca să pot tăcea. Nu-i dovedeşti nimic prin simplul fapt că ai ceva de reproşat la fiecare gest şi cuvânt. Iubirea nu-i aşa de complicată precum o faci tu să pară. Îi dovedeşti că-l iubeşti doar spunându-i "Te accept şi nu vreau să te schimb."

Să-ţi arăt ce iubesc eu la el?  Felul copilăresc în care îmi sărută obrazul şi apoi pleacă capul în pământ, parcă timid. Că vorbeşte cu pietonii în timp ce conduce. Când face ca un bebeluş doar ca să mă facă să râd. Să cânte chiar dacă falsează la fiecare a doua silabă. Să se dea cu o tonă de parfum chiar de mă sufoc de-atâta mireasmă. Cum striveşte cu sunet sâmburii şi bea cu inghiţituri imense o doză de Cola. 

                                       Îl iubesc pe el, nu schimbarea pe care aş putea s-o fac!

Feerie cu pelin. Amintire cu coşmar.

Merge legănat - ca un copil răsfăţat, cu capul sus şi cu zâmbetul pe buze. Dă mult din mâini şi râde colorat, dar parcă prea tare. Când ceva nu-i convine îşi încrucişează braţele şi scoate revoltată limba. E mică şi parcă plinuţă, dar când se uită în oglindă îşi zâmbeşte, nu stă nici măcar o clipă încruntată. Când toată lumea tace ea se apucă de cântat şi parcă simţi cum îi vine să danseze. Când intră într-un local alege masa din colţ cu patru scaune şi o lumânare aprinsă. Plânge vijelios şi parcă varsă picuri de ploaie, cu suspine amare care doar după minute bune dispar. Are degetele strâmbe, dar le arată tuturor atunci când îi vede parcă plictisiţi. Vorbeşte atât de mult că te gândeşti când mai are timp să respire. Nu-i place gustul cafelei, dar se îmbată cu mirosul ei. Azi poartă bocanci şi mâine o vezi pe tocuri de 15 cm. Pantaloni rupţi şi o bluză în care se îneacă, cu părul prins sus şi cu laptopul în braţe, aşa-i sunt sâmbetele.

Mănâncă mult şi e dependentă de ciocolată, iar îngheţata i se pare un basm. Bea ceai când citeşte un roman de dragoste şi-şi pune şerveţelele aproape când urmăreşte o dramă. Împrăştie toate hainele când vrea să găsească o poză pe care a ascuns-o acolo şi apoi îşi impune să le aranjeze din nou, cu calm. E irascibilă şi morocănoasă când nu-i iese ceva aşa cum şi-a dorit sau când e prea obosită. E insensibilă când vede ipocriţi vărsând lacrimi. E terminată emoţional când vizitează spitalul şi miroase gustul durerii. I se frânge inima când simte iadul din sufletul fiecărui om şi îşi dă timpul tutoror celor ce vor să-i vorbească despre necazul lor. Ascultă fără să clipească şi oricât de grea ar fi problema o auzi cum spune "O să fie bine!". Visează cu ochii deschişi şi o să ţină minte exact câte cuburi de zahăr îţi pui în ciocolata caldă. Nu uită niciun detaliu şi când te îmbrăţişează te strânge aşa de tare că parcă ar vrea să te sufoce. Iartă şi îşi pune mâinile la urechi ca să nu audă cuvinte urâte. Îşi apără simplu şi cu dedicare interesele şi luptă mai mult pentru alţii decât pentru ea.

E ea şi nu o interesează dacă cineva o place sau nu, dacă îi pasă de ea sau ar vrea să dispară de pe faţa pământului. Nu îşi pierde nopţile ca să se gândească cum să impresioneze sau să se facă admirată. Nu are nevoie de linguşeli şi căţei care să dea din coadă când iese din bloc. Nu are nevoie să-i ofere cineva pansamente pentru răni, se descurcă singură să-şi ducă poverile. Nu vrea compătimire sau să i se arate milă. E sătulă de vorbe goale şi promisiuni fără împlinire, sau fapte prin care a ajuns să se simtă ca un nimic. Nu e nevoie ca un oarecare să o caute ca să o întrebe dacă îi este dor.

S-a vindecat de tot ce strica acel "ea" şi acum îi ajunge să ştie că poate îmbrăţişa Cerul. E mulţumită cu şuvoiul şi nimicul din ea! Nu îţi mai faci griji, chiar îi e bine fără tine.

Cu ochii şiroind şi inima cât un purice el se trezeşte din acest coşmar în care i s-au perindat toate faptele şi ciudăţeniile care o făceau adorabilă. Trist, îşi spune : În zadar încerc să mă despart de ea fiindcă nu mi-a aparţinut niciodată!

Alungaţi-mă, voi accepta cu demnitate!

Dacă nu scriu mă întrebaţi de ce. Mă acuzaţi că îmi îngrop darul şi trec nepăsătoare pe lângă voi.
Dacă îmi puneţi o întrebare şi nu vă răspund, consideraţi că sunt făţarnică.
Dacă scriu îmi daţi bobârnace şi-mi spuneţi să încetez fiindcă ale mele cuvinte merg prea adânc.
Dacă scriu despre durere, rapid mă catalogaţi ca fiind suferindă.
Dacă scriu despre tristeţe mă acuzaţi că nu ştiu ce-nseamnă bucuria.
Dacă scriu de boală vă şuieră prin urechi sunetul oaselor frânte şi de scriu despre viaţă aţi fi vrut să vedeţi ce gândesc despre moarte.
Dacă aştern cuvinte despre infidelitate şi lipsă de respect, întoarceţi spatele şi vă acoperiţi ochii ca să nu vă-nţepe prea tare veridicul.
Ridic steaguri cu vorbe ce urlă despre violenţă şi păcate putrezite, voi îmi trimiteţi bolovani care să-mi doboare mâinile.
Îmi torn din mine silabe ce poartă Cerul în braţe şi voi îmi aduceţi norii înainte ca să-mi întunece credinţele.

Oameni buni, recunoaşteţi. Vă doare realitatea, nu? Ştiu că vă macină fiindcă nu sunt cu nimic mai specială decât voi. Dacă vouă vi se frânge inima când citiţi şi aţi vrea să ştergeţi cuvintele cu o vopsea eternă, mie mi se tocesc ochii de la atâtea lacrimi pe care le vărs când scriu. Dacă vouă vi se sfâşie sufletul de la atâta cruzime, mie mi se topeşte viaţa când inima mea se luptă să bată în ritmul tuturor. Încerc să vă adun pe toţi în mine şi fiecare veniţi cu groază, arme grele, replici tăioase, braţe obosite şi inimi înjumătăţite.

Dragii mei, nu scriu lucruri dramatice pentru că viaţa mea ar fi o dezordine dureroasă. Da, recunosc  că am avut şi eu înfrângeri care poate m-au dărâmat, dar scriu despre lucruri triste pentru că aceasta-i realitatea. E realitatea mea amestecată cu realitatea voastră şi toată această realitate nu-mi permite să vă arăt minciuni. Poate ne suflă viaţa puţin câte puţin, dar trebuie să fim atât de puternici şi s-o acceptăm cu fruntea sus. Aici înveţi cum să îmbrăţişezi realitatea.

Realitatea de lângă mine e crudă, dar mereu îmi vei zări un  zâmbet când intru pe uşă sau când ochii-mi scaldă pietrele de pe fundul râului. Am învăţat să-mi împletesc buchete de zâmbet şi bucăţele de Cer prin realitate. Tu cum suporţi greutatea ei?

Exagerat de normali,deci punem totul cu susul în jos

Suntem atât de ciudaţi uneori încât aşteptăm să ne înţeleagă alţii, fiindcă noi nu reuşim să o facem. Ajungem să simţim fluturaşi la vederea unei persoane şi automat considerăm că suntem cei mai îndrăgostiţi oameni. Încercăm să ne deschidem inimile şi să oferim din preaplinul pe care îl ascundem, dar ne trezim că suntem singuri. Cel căruia voiam să-i dăruim din sentimentele noastre ne-a întors nepăsător spatele. Stăm cu inima în mână şi implorăm din priviri ca cineva să se oprească şi să o strângă tare la pieptul lui. Nu după mult timp un oarecare îşi face timp să stea pe loc şi un zâmbet mijeşte peste tine.După câteva secunde priveşti mai atent şi îţi dai seama că nu e nimeni alta decât - mama. În regulă, accepţi îmbrăţişarea, dar nu eşti nici pe departe satisfăcut. Încă îl aştepţi pe el sau pe ea? Te înţeleg, e uman să vrem ceea ce nu putem avea, să adorăm ceea ce e departe şi ne respinge sau să ne închinăm cu toată dăruirea unei persoane ce deja aparţine altcuiva.

În altă situaţie, marea iubire este trimisă cu avânt către cel ce aşteaptă la polul opus. Se aplaudă şi se serbează cu fericire, apariţia reciprocităţii. Involuntar sau dimpotrivă cu cea mai bună ştiinţă, persoana respectivă face o greşeală ce pare de neiertat în primă instanţă. Te răneşte atât de tare încât îţi vine să-ţi smulgi inima din piept şi s-o pui la îngheţat ca să nu mai simţi focul durerii. Felul nepotrivit în care a acţionat acea persoană te doboară şi totuşi încerci să te agheţi de ea cu toate mâinile şi picioarele. Ne-am obişnuit să ne hrănim cu durere şi când trebuie să renunţăm la ea ni se pare mult prea dificil. Bem din ea ca dintr-o apă dulce şi plini de viteză ne plecăm capetele în faţa ei. Mărturisim fără ruşine că le-am face tronuri celor ce ne frâng inimile şi le-am înălţa statui că ne-au dat ocazia să avem o poveste de viaţă dramatică. Fiecare la rândul nostru am rănit pe cei ce ne-au iubit şi i-am iubit pe cei ce ne-au rănit.

De ce-i aşa? Pentru că în natura noastră stă semnul inegalităţii ce ne roade, a diferenţelor ce ne doboară. Pentru că nemulţumirea îşi face palat din inimile noastre şi de fiecare dată vom tânjii după ceea ce nu vom putea obţine. Pentru că zilnic ne vom spăla rănile şi vom aştepta ca altele să fie făcute. Pentru că-i vom respinge pe cei ce ne jură iubire şi-i vom ridica în slăvi pe cei ce ne calcă mândria cu fiecare pas mai crâncen. Pentru că...

Acum frânt de durere, imediat înălţat de dor...

În mijlocul curţii trona fiinţa lui cu braţele pline de flori şi cu trupul picurat de lacrimile altora. Mulţime de viaţă şi un şuvoi de aer respirat au năvălit peste el. S-au strâns toţi în jurul lui şi-au început să-l privească gingaş, i-au cuprins faţa şi l-au sărutat cu patos ca de "Bine te-am regăsit". El a rămas cu ochii agăţaţi de cer şi cu zâmbetul imprimat vag pe buze. Privirea îi părea de gheaţă, dar paradoxal emana o impersionantă căldură dulceagă.

Stăteam undeva într-un colţ şi aveam imaginea de ansamblu a momentului melodramatic. Vedeam bărbaţii cum îşi strângeau mâinile aproape de piept în timp ce ochii le plouau apă amestecată cu sare. Femeile gemeau uşor, dar cu un fel de durere surdă şi totuşi auzeam cum ceva se sfâşie înăuntrul lor. Copii îşi puneau mâinile la ochi, apoi le ascundeau rapid în buzunare să nu zărească cineva şerveţele îmbibate în suferinţă şi bucăţi de despărţire. Pe lângă ei stătea o gloată verde acoperită de roşu şi alb. Gloata purta însemnele dureroase ale viitorului ce nu-şi va face niciodată cursul prin viaţă. Clipa se desfăta glorios pe sunetul de jale al "ultimului omagiu" şi îşi frângea trist aripile în acele bradului ce purtau panglica cu mesajul nenorocit "vei rămâne veşnic în sufletul nostru".

De acolo de departe simţeam chinul din fiecare trup ce încă-şi odihnea viaţa pe picioare, trăiam o parte din tortura lor şi mă dobora necazul ce-l vedeam în privirile pierdute-n trecutul cândva frumos. Încercam să-mi pun frâu fluviilor ce mi se prelingeau printre pleoape, dar nu reuşeam. Cu multă forţă mi-am ridicat colţurile gurii, dar au rămas prea puţin aşa. Singurul lucru care a funţionat a fost abandonarea genunchilor în umezeala pământului şi ridicarea inimii între palme ca să atingă Cerul. Mă privea întreaga mulţime fără reacţie. Unul mai curajos s-a plecat lângă mine şi a-ntins braţele spre nori. Încet ne-am făcut toţi micuţi şi apoi s-a auzit ca un vuiet de luptă "Doamne, ne este dor de veşnicie!".

Război câştigat printre lacrimi!

S-au aruncat năvalnic de toate peste mine. Încerc să mă conving că s-a sfârşit un an în care am realizat atât de multe şi parcă nimic. Dar, îmi aduc aminte cum în alergarea mea nebună de a mulţumii lumea, am uitat să mă ancorez puternic în braţul lui Dumnezeu. Am lăsat deoparte ceea ce se numea "planul lui Dumnezeu" şi am pus la loc de cinste planurile mele.În final am rămas cu inima frântă, cu sufletul respirând mirosul greu al păcatului şi cu multă neîncredere în oameni. Când am văzut atâta pustietate în jurul meu, singura soluţie rezonabilă mi se părea "Isus". Cu un nod în gât şi cu spiritul pătat de ruşine şi căinţă mi-am plecat genunchii în duritatea podelei şi am început să strig fără cuvinte. Am simţit o rafală puternică şi vocea Lui mi-a spus clar "Ridică-te, Te iert fiindcă nu ai ştiut să lupţi mai aprig pentru visele pe care Cerul ţi  le-a dăruit."

Din acel moment am început să lupt, luptam cu mine, cu oamenii, chiar şi cu pământul ca să pot cuceri Cerul. Singură nu aş fi reuşit, dar Regele Regilor mi-a trimis oameni care ştiau să aprecieze şi să mă încurajeze. Tânjesc să îi îmbrăţişez acum şi să le spun că sunt adevărate cadouri din partea Cerului.Până atunci vă spun "Mulţumesc"!

Bate-n poartă miezul nopţii şi o nouă filă a vieţii începe să fie scrisă. Oare va fi pătată din nou de cerneala păcatului, va fi mâzgălită de nemulţumirea şi îngâmfarea mea? Se va plânge de greutatea luptei şi va sta să-şi spele rănile fără să-i pese că durerea celorlaţi e mult mai mare? Sau... va primi cu demnitate loviturile lumii, îşi va picta albul cu lacrimile arzătoare ale rugăciunii? 

Dar tu, ce fel de cerneală vei pune în stiloul ce-ţi va caligrafia pagina anului 2012? Vei accepta culoarea pură a Cerului sau vei adăuga puţin şi din izul lumesc ce se luptă aprig ca să domnească în noi?