Acelaşi Crăciun obişnuit?

Am fost aseară la colindat împreună cu copiii. În fiecare casă erau mesele pline. Peste tot fructele stăteau aranjate într-o grămăjoară frumoasă, platourile erau pline cu prăjituri de toate formele, care de care mai arătoase, iar bolurile erau umplute cu bomboane şi jeleuri multicolore. Fiecare colţişor sclipea de curăţenie, casele erau împodobite şi atmosfera de sărbătoare se simţea şi în aer.

Mă-ntreb dacă inimile ni le-am pregătit atât de frumos precum ne-am pregătit şi casele. În inimă am făcut obişnuita curăţenie generală? Am aruncat gunoaiele ce s-au făcut grămezi mari în noi? Mai păstrăm încă ură, mândrie, nemulţumire şi antipatii faţă de unul şi altul? Cu bârfa, clevetirea şi murmurarea am rezolvat-o sau încă mai avem probleme? Om drag, îţi sclipeşte inima de curăţenie sau încă se mai văd pete şi urme negre pe unele porţiuni?

În suflet am pregătit masa? Am umplut-o cu bunătăţi ca Regele să se poată sătura dacă vrea să treacă să ne colinde? Ne sunt pline cănile cu lacrimi şi farfuriile cu dragoste sfântă? În boluri am pus mulţumire şi fapte bune? Pe platouri am aşezat oare rugăciunile, închinarea şi dăruirea noastră? Dacă trece Pruncul pe la tine, se va sătura sau îţi va găsi masa sufletului goală?

În această noapte sfântă trebuie să punem pe noi podoabe. Să punem covorul roşu la întrarea în odăiţa noastră. Avem pe noi podoaba sfinţenie şi-a smereniei ce l-a făcut pe Isus să vină într-o iesle? Ne-am îmbrăcat cu evlavia şi roada Duhului Sfânt , sau am ajuns să răbdăm frig fiindcă nu avem astfel de haine? Încă-l aşteptăm pe Isus cu o iesle plină de paie?

El e Rege, vine acum în chip de Suprem Salvator şi merită mai mult decât un lemn pe post de pat. Isus merită să păşească în palatul nostru şi să rămână acolo ca Domn. Cum îl aştepţi tu astăzi pe Isus? C-o simplă iesle sau c-un palat împodobit de sfinţenie şi dreptate?

O binecuvântare cu ochii prea mari şi urechile diforme

Trrr, trrr sună interfonul ce face imposibilă intrarea în scara de bloc care ascunde un mister în micuţul orăşel  al Soarelui. O voce de femeie răspunde timid și apoi parcă grăbită apasă butonul de deschidere. Urcând scările până la apartamentul cu pricina te aștepți ca ceva sinistru să te întâmpine la sfârşit.  Nu e nimic sinistru, ci din contră un apartament luminos, plin de culoare și viață. O femeie undeva la patruzeci și ceva de ani deschide voioasă ușa în timp ce un zâmbet imens îi împodobește fața. 

De când intri prima dată acolo totul e altfel decât ţi-ai imaginat. În schimbul unei tristeți amare, a unor ferestre cu perdele întunecate poți citi și vedea doar bucurie, mulțumire și multă dragoste. De ce să te aștepți la negativism când par a fi o familie perfectă? Adevărul e că doar par, fiindcă de aproape  șapte ani cresc un copil diagnosticat cu Sindromul Down.

„După trei zile de la naștere am aflat...”

Pe Rază de Soare am văzut-o pentru prima dată la biserică. Era o fetiţă de-o şchioapă dusă mereu pe braţe de unul dintre părinţi sau fraţi. Era îmbrăcată cu o rochiţă roz care o făcea să semene cu o bombonică. Era zâmbăreaţă,  îşi mişca mânuţele în continuu şi doar ochii bulbucaţi o dădeau parcă de gol. Ochii aceia prea mari pentru căpşorul ei micuţ şi privirea saşie derutantă pentru toţi, o făceau să pară desprinsă de peisajul alcătuit din ceilalţi copii.

După trei zile de la naştere au aflat că fetiţa este diagnosticată cu Sindromul Down. Sindromul Down sau mongolismul este o boala genetica. Reprezintă o afecțiune cromozomială (o afecțiune din naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența unui  cromozom 21 suplimentar. Cromozomii sunt structuri microscopice, prezente în fiecare celulă din fiecare țesut al organismului. Ei poartă planul tuturor caracteristicilor pe care le moștenim. Acest plan este purtat sub forma un mesaj codat prezent într-o substanță chimică denumită ADN.

Vestea a zdruncinat întreaga familie. Nu erau gata să accepte aşa ceva, de aceea au sunat la Cluj unde li s-a reconfirmat boala cu care s-a născut fiica lor. În timpul sarcinii totul a decurs bine, nimeni n-ar fi bănuit că e o problemă şi că acest copil nu va fi perfect normal. Dacă ar fi ştiut încă din timpul sarcinii că fetiţa lor se va naşte cu această dizabilitate, ar fi suferit cu mult mai mult şi mai crunt. Chiar dacă ar fi ştiut de la început, avortul nu ar fi constituit o opţiune şi Sarah s-ar fi născut oricum pentru că era cadoul lor venit din cer.

Ruptă de lume, trăieşte într-un vis

Spre deosebire de ceilalţi copii, Rază de Soare s-a dezvoltat încet. A crescut ca un pitic din povestea cu Albă ca Zăpada. Nu merge, nu mâncă singură, nu vorbeşte. Ştie doar să zâmbească şi să clipească des, mod prin care îţi dă de înţeles că e de-acord cu tine. Până la doi ani nu rostise niciun cuvânt. Doar o gângureală permanentă de care părinţii dădeau semne că se bucură. Mereu îşi spuneau „Se putea să fie şi mai rău...”.

Ar fi vrut să primească o baghetă magică şi s-o poată vindeca, dar acest lucru era posibil doar în basme. În schimb toată familia arată o dragoste necondiţionată şi o înţelegere profundă faţă de micuţă. Sunt mereu acolo ca să dea la o parte obstacolele care apar în timp ce merge de-a buşilea prin casă. O ţin strâns în braţe, parcă ca s-o apere de privirile nedumerite, de glasurile răutăcioase şi de influenţele negative ale lumii. Încearcă să modeleze lumea pe care ea o poate percepe, se străduie să o facă cât mai bună, mai zâmbăreaţa şi mai pozitivă. Îşi dau toate silinţele ca în mintea ei să nu fie niciodată furtună şi veşnic să troneze un curcubeu. Punând mână de la mână reuşesc cu mult suflet să-i facă Sarei o lume de vis.

Inimă dragă, încă de mică ai multe probleme

Din punct de vedere financiar, treaba nu este atât de strălucitoare. Singurul venit e salariul tatălui pentru că mama trebuie să o supravegheze mereu pe mezină. Din acest venit trebuie să fie hrănite atâtea guri, să fie cumpărat tratamentul medicamentos al Sarei, plătite operaţiile şi controalele periodice la care aceasta este supusă. „Este costisitor, mai ales dacă ne gândim că fetiţa a fost internată de zece ori până acum şi a suferit câteva operaţii la inimă şi la ochi” afirmă părinţii. În fiecare an micuţa este supusă unui control la ochi şi la inimă, iar o dată la trei luni este verificată din punct de vedere psihic. Cel mai dificil moment, despre care părinţii îşi amintesc cu greutate şi cu lacrimi în ochi este operaţia la inimă care a avut loc la un an şi o lună. La cinci săptămâni după vaccinul obligatoriu, a avut recţii alergice, a făcut febră mare, a fost internată şi operată de urgenţă. „Au fost zilele cele mai de coşmar pentru mine, credeam că o vom pierde” mărturiseşte cu vocea întretăiată de suspine mama ei.

Viitor nedesluşit, plin de temeri, dar presărat cu speranţă

Părinţii fiind în vârstă se tem pentru soarta Razei de Soare, dar au încredere că fraţii şi surorile ei o vor ajuta indiferent de situaţie. Părinţii aceştia s-au transformat în adevăraţi militanţi pentru cauza fetiţei lor. Nu luptă obişnuit cum o fac ceilalţi, bătând din uşă în uşă şi plângându-se zilnic de starea lor. Ei luptă plecându-şi genunchii şi fruntea înaintea lui Dumnezeu. Sunt siguri că totul în lume are un scop bine definit, inclusiv boala mezinei. Sunt încrezători că Dumnezeu îi va purta Sarei de grijă, oferindu-i oameni care s-o iubească, s-o preţuiască cu tot cu boala pe care o poartă pe umeri. Din această cauză sunt mulţumitori, cu un licăr de speranţă în glas şi cu priviri calde.

„Oricât de grea e boala fetiţei noastre, oricât de mare e durerea şi imposibilitatea de a o ajuta, noi credem în ea. Credem că e puternică şi că poate să trăiască frumos, chiar dacă societatea nu-i întinde prea multe mâini care s-o ajute. Suntem mulţumitori pentru Rază de Soare care este un cadou pentru noi, o binecuvântare cu gâtul scurt şi gros. Pentru noi ea e frumoasă, cea mai frumoasă fetiţă de pe pâmănt. E fetiţa noastră, o iubim cu inimile şi cu tot ce se poate iubi”, declară familia la unison.

Indiferent de timp, România îşi iubeşte poporul

– România, ce se întâmplă de-mbătrâneşti atât de repede? De ce fuge timpul peste tine şi nu-ţi dă nici măcar o clipă de răgaz? De ce te grăbeşti să spui "A mai trecut un an"? Oare-ţi place să ţi se facă urări de bine? Încă nu-mi explic cum vrei să-ţi crească peri cărunţi şi noi să te aplaudăm că eşti zbârcită şi plină de ridurile timupului...



– Adevărul e că nu-mi place să îmbătrânesc, dar paradoxal e frumos să treacă timpul peste mine. Ştii de ce? Pentru că în viaţă apar în fiecare zi alţi oameni, alte feţe. Alţii mă părăsesc şi se afundă puternic în cele mai întunecate cotloane ale fiinţei mele. Totuşi, majoritatea oamenilor e tristă, cu feţele crispate şi cu ochii negrii de furie. Fiindcă ei sunt trişti, ajung să fiu şi eu supărată.

– Tu ar trebui să aduci schimbarea România, nu să-i laşi pe oameni să te influenţeze atât de tare. E momentul să pui piciorul în prag şi să te revolţi.

– Nu ştii ce-mi ceri. Singurul mod prin care m-aş putea revolta ar fi prin natura mea proprie. Ar trebui cumva să mă autodistrug, ca să îi pot ataca pe oameni. Oare cum ar fi să tâşnească din adâncurile mele cascade de apă şi să îi înghită? Cum ar fi să mă fac că tremur de emoţie şi să cadă peste ei grămezi întregi de beton? Ce s-ar întâmpla dacă aş da mâna cu vântul, am scoate copacii din rădăcină şi i-am face pe toţi să pară brazi de Crăciun în vârful grămezilor făcute din carne vie. Nu ştii ce-mi ceri!

– Iartă-mă! Se poate să fi greşit, dar cum mai poţi suporta atâta durere, nemulţumire şi ură ce ţi se aruncă? Cum poţi răbda să fi învinovăţită pentru tot?

– Nu e uşor, dar reuşesc. Pământul meu e sfânt, pe pământul meu s-au vărsat şi lacrimi sincere, din mine s-au hrănit şi oameni cu suflet bun. Sunt mulţi care comentează şi nu mă apreciază, le displac şi le-ar plăcea să dispar de pe hartă. Acei oameni au plecat, m-au părăsit şi acum îşi duc existenţa pe cine ştie ce continent înfloritor. Cei care cred în mine sunt încă aici deşi se plâng în fiecare zi de incapabilitatea mea. Măcar sunt aici...


– Merită? Merită să înduri atâtea pentru un popor lipsit de viaţă, plin de tristeţe şi cu ochii în lacrimi zilnic? Merită să fi batjocorită ştiind că nu te aşteaptă nicio răsplată? România, de ce faci atâtea? De ce ar merita?

– E poporul meu şi-l iubesc exact aşa cum l-am primit. Ştiu că undeva în adâncul sufletului său nu şi-a pierdut inocenţa, credinţa în Dumnezeu şi dragostea necondiţionată. Am încredere în poporul acesta că va reuşi să se ridice din ţărâna mea şi să înflorească asemenea unui ghiocel după o iarnă grozavă. Merită să îndur tot pentru poporul meu! Mă-nclin înaintea lui şi-l stimez indiferent dacă el mă iubeşte sau nu. Eu sunt o ţară şi s-ar fi putut să nu primesc nimic, în schimb i-am primit pe ei şi nu-mi ajung cuvintele ca să mulţumesc. Mulţumesc pentru un asemenea popor, cu bune şi cu rele!