Reformaţi concepţiile eronate!

Ne spuneţi că noi, tinerii suntem biserica de mâine. Dar vreau să vă spun că nu e aşa. Nu 
suntem biserica de mâine, ci biserica de azi, de acum. În spatele nostru se clădesc alte generaţii care au nevoie de noi, de sprijinul şi dragostea noastră. La fel cum copiii au nevoie de părinţi aşa avem noi nevoie de voi, oameni puternici în credinţă. Vrem să ne învăţaţi cum să păşim pe calea credinţei fără să ne lăsăm infectaţi de lume. Nu ne îndoctrinaţi, ci învăţaţi-ne cum să iubim Cuvântul lui Dumnezeu. Nu ne faceţi să-i judecăm pe cei ce nu fac ca noi, ci arătaţi-ne cum să-i câştigăm pentru Cer pe cei pierduţi. Nu-l limitaţi pe Dumnezeu închizându-l într-o cutiuţă a tradiţiilor voastre, ci lăsaţi-L să se desfăşoare în toată splendoarea Sa.


Înarmaţi-ne ca să ne putem arunca asemenea mieilor în gurile lupilor. Staţi de vorbă cu noi, rugaţi-vă cu noi şi îmbrăţişaţi-ne când vedeţi că se scutură cămaşa pe noi de la hohotele de plâns. Vrem sprijinul vostru ca să învăţăm cum să avem o viaţă de credinţă consecventă. Poate aveţi scaune înalte, dar să ştiţi că omul e mai important decât scaunul. Un scaun poate fi ars de foc, dar sufletul unui om salvat trăieşte veşnic în Raiul lui Dumnezeu. Vă rog închideţi-vă urechile şi ascultaţi cu inima strigătul disperat al tinerilor. Închideţi gurile şi întindeţi mâinile, avem nevoie de ele. Avem o sete nepotolită de Dumnezeu şi o nevoie disperată de ajutor. Ştim că ne veţi învăţa cum să-l slujim pe cel ce este Dragoste şi astfel numele Lui va fi proslăvit până la marginile pământului.

Epistolă cu parfum de îndrăgosteală

Mi-a şiroit prin plete un fluviu ud de viaţă. Plouă în mine cu raze pictate-n culorile curcubeului. Mi se frâng zborurile către neant, căci tu mi-ai dat un scop. Lupt aprig şi doare, dar merită. Merită să îndur tot pentru a-mi putea pune pecetea pe inima ta.

Nu cunoşti nimic din mine, dar mi-e drag de tine. Mă îndrăgostesc liniştit şi iubesc cu tăcere. Inima-mi bate cumplit când poate ţi se rătăcesc privirile în ochii mei. Se zguduie totul în mine şi parcă aruncă tornadele case-n aer, dar tu nu ştii nimic pentru că eu iubesc cu tăcere.


Mi-e frică să nu te ucid, aşa cum am făcut cu alţii. Nu vreau să-ţi ucid speranţele cu iubirea mea tăcută. E vâlvă în mine când vine vorba de tine. Se ceartă gura cu inima. Una ar ţipa şi alta ar tăcea o viaţă de om şi încă ceva pe lângă. Oare ce să fac? Să urlu că mă doare tăcerea iubirii ce ţi-o port, sau să-ţi spun simplu că te iubesc şi să plec? Nu! Nu, vreau să fie aşa. O să-ţi cumpăr stele şi o şi le agăţ de tocul uşii, o să-ţi culeg raze de soare şi-o să le leg de zâmbetul tău. O să-ţi aduc căldură într-un sac al vieţii şi o să-ţi cânt iubire cu tăcere.

Poate nu o să vrei nimic din mine... Dacă nu vrei, te rog să taci. Lasă-mă să cred că şi tu iubeşti cu tăcere, ca să-mi fie mai uşoare lacrimile ce-mi vor săpa cărări către văile râurilor tulburi. Lasă-mă să mor uşor, sperând că iubeşti cu tăcere.

P.S.: Primeşte-mi promisiunile ca pe un buchet de bucurii amestecate cu melancolie şi permite-mi să te iubesc cu glas tare măcar în vise!

                                                                                                  Cu drag, cea care iubeşte cu tăcere

Sfidăm dependenţa

Nu-mi place să recunosc asta, dar suntem dependenţi de ceilalţi. Suntem dependenţi de aprecierile, laudele, dragostea şi dăruirea celorlalţi. Nu vreau să recunosc, dar chiar şi eu sufăr de o dependenţă gravă.

S-a format un cerc vicios prin care suntem legaţi toţi, fără şansă de scăpare. Ţi-am adresat o vorbă bună, tu spui o alta unui oarecare şi tot aşa, se continuă la nesfârşit. Cuvintele şi privirile leagă întreaga populaţie a planetei, dependenţă la scară înaltă. Avem aproape 7 miliarde de oameni suferinzi de o boală parcă netratabilă.

Partea urâtă a problemei e că nu conştientizăm că suntem bolnavi. Suntem plini de noi încât nu ne place să admitem că realitatea e chiar asta. Dacă nu-ţi cunoşti durerea, nici nu ştii cum trebuie să o tratezi. Ca să spunem lucrurilor pe nume devenim o generaţie irecuperabilă, fiindcă am ajuns să nu ne dăm seama care ne sunt slăbiciunile.

Totuşi, această maladie are antidot. În primul rând, trebuie să încetăm să facem toate lucrurile care îi mulţumesc pe alţii şi atrag laude false. De astăzi, fii tu însuţi mulţumit de tine! În al doilea rând, biruinţa asupra dependenţei nu e deloc uşoară. Este nevoie să te uiţi în oglindă şi în fiecare dimineaţă să-ţi spui "Astăzi sfidez regulile şi nu am nevoie de cocoloşelile altora".

              Am atât de multă încredere încât ştiu că TOŢI ne vom putea trata, dacă VREM!