Pustiire

De cateva zile incoace , am o stare inexplicabila. Si cand spun inexplicabila, nu trebuie sa fie neaparat melancolie, nostalgie sau bucurie. Cred ca e un amalgam de stari, sentimente si trairi. Ceva de ne-nteles pentru propria-mi persoana.

Intr-o clipa trec de la melancolie, la o bucurie neprefacuta. Intr-un moment imi vine sa plang, dar cand imi doresc sa vars o lacrima parca o mana straina imi strange pieptul luandu-mi respiratia. Vreau sa cant, dar glasul mi se frange, tristetea acaparandu-mi fiinta.  Imi impun sa am rabdare si reusesc asta pentru cinci minute, ca mai apoi sa ma gandesc  la acel "tu" si nerabdarea sa-mi zambeasca fulgerator. Visez atat de des, atat de mult ... si  peste cateva momente, relizez ca nu pot deosebi veridicitatea  de  inchipuire. Am speranta cat pentru intreaga lume, ca imediat sa se demonstreze ca e inceputul sfarsitului. 

Iubesc in secret si meditez adesea la ce-ar spune ceilalti cand ar sti cat sunt de iubiti, apreciati si indragiti. Nutresc un sentiment de empatie pentru cei ce-i iubesc, deorece nu vor afla niciodata cat ma bucur in secret de aparitia lor in viata mea. Stiu ca e gresit ceea ce fac, e gresit ca tainuiesc lucruri importante. Insa, daca mi-as exprima fatis sentimentele ...am impresia ca o sa explodez, si ceilalti se vor speria ...catalogandu-ma drept o ciudata de prima clasa.

Toate astea s-au intamplat in zilele precedente, dar azi m-am simtit pustiita. Fara vlaga, asemeni unui copac fara seva .Lipsita de viata, la fel ca un cer fara soare. Sunt eu alaturi de singuratate, alaturi de inima ce si-a pierdut stralucirea in alergarea ei nebuna spre implinirea unui vis abstract. Sunt pe cale sa-mi pierd viata emotionala, datorita goliciunii ce ma inconjoara asemeni unei aureole. Stau si privesc, cum firul existentei mele se curma, cum viata mea isi pierde insemnatatea capatand o semnificatie derizorie.

Oare asa trebuie sa te simti, cand nimic din tine nu mai reactioneaza indiferent de stimulii ce actioneaza?