Inima- adăpost nelipsit?

De cele mai multe ori mă confrunt cu întrebări ce îşi găsesc răspunsul foarte târziu sau mai rău cu întrebări retorice, cărora trebuie să le zâmbesc sau din contră să le trimit o lacrimă-n zbor.


De unde vin întrebările, unde se nasc ele? Îşi fac apariţia din exterior, sunt stârnite de gesturile şi acţiunile celorlaţi.


Dar unde pot găsi răspunsurile de care am atât de multă nevoie, unde e sursa acestora? Poate fi inima? (în cele mai multe situaţii, da) Ce-i inima? Un organ vital, fără de care n-aş mai fi în viaţă? Da şi asta. 


Pentru mine are o semnificaţie mult mai profundă, intensă. E-ascunzătoarea mea cea mai bună atunci când joc v-aţi ascunselea cu viaţa, cu oamenii ce mă-nconjoară şi chiar cu mine. Acolo fug de tot ce mă leagă, mă dezleg de mâinile ce mă încolţesc cu ură, mă refugiez de vântul ce vrea să mă doboare. Acolo suntem noi, eu şi sentimentele generate de inima mea uneori stupidă, alteori mult prea intelectuală sau chiar încercând să se prefacă. Mă sperie când ştiu că într-adevăr şi inima poate avea măşti.(şi încă câte)


La un moment dat inima mea a ascuns prea multe. La umbra aripilor ei de rândunică se odihneau sentimente de afecţiune, antipatie, dorinţă de răzbunare, gelozie, ură şi iubire. Contradictoriu, nu? (doar se spune că polii opuşi se atrag) Şi in cazul inimii mele a fost demonstrat, s-au atras toate aceste simţăminte ... dar acolo era o luptă, mă zbăteam între viaţă şi moarte.


Eram obligată să fac o alegere sau riscam să mor, să încetez să exist (mă transformam în ceva diferit în comparaţie cu ce eram înainte). Nu am făcut nici o alegere şi chiar dacă am facut-o, am ales greşit.Repercusiunea alegerii e că inima mea s-a transformat în fărâme devenind masă amorfă. 


Ce s-a întamplat atunci? Eram lipsită de inimă, plângeam, ceilalţi plângeau ... dar cel mai important e că şi Dumnezeu plângea. Lacrimile Lui au udat fiecare moleculă a inimii mele, transformând-o în materie primă ... din care mai apoi, a făcut o inimă nouă. O inimă perfectă, care şi-a pierdut atributul de first quality chiar după câteva zile.


Cum aşa? Ştii, dezamăgirea mi-a bătut în poartă şi n-am putut rezista chemării aşa că am poftit-o înăuntru. La fel s-a petrecut cu melancolia, nostalgia (cea mai toxică),anxietatea.


În ciuda tuturor acestora, inima rămâne cel mai tăcut loc în care văd scăpare. Acolo pot să vorbesc când simt că trebuie  să tac, să plâng sau să râd. Acolo nimeni nu mă judecă şi nu mă-ntreabă de ce sunt aşa. Îmi place-n inima mea , pentru că m-am îndrăgostit de liniştea pe care mi-o oferă de fiecare dată . Ea mereu îmi vorbeşte prin tăcerea-i austeră.


Cum stai cu inima-ţi, fiinţă minunată?