Frigul intensifică sentimentele

E iarnă. E frig de crapă pietrele, dar ei se plimbă. Se plimbă... deşi mainile le sunt îngheţate, iar nasul le e roşu ca un măr. Iubirea le-ncălzeşte trupul, inima le e foc chiar dacă în jur e gheaţă.

El are o strategie şi profită de senzaţia de frig ce-i acaparează trupul tinerei domniţe. Îi ia încetişor mâna şi i-o adăposteşte în buzunaru-i imens. Mâna parcă i se pierde...ea  îşi simte picioarele moi, dar se străduie să nu schiţeze, să nu destăinuie nimic. Continuă să păşească alături de el, gândurile fiindu-i vraişte. Îi era teamă de reacţii, sentimente şi stări. Nu de mult timp a reuşit să se debaraseze de tot, să devină indiferentă, pur şi simplu să nu-i mai pese de nimic. Şi acum? Acum, ce? Acum nimic, îi era frig, tare frig, nimic mai mult.

Nu după mult timp, observă un loc fără ţipenie de om, cu zăpadă proaspăt căzută, nemototolită de picioarele nervoase ale trecătorilor. Acolo totul emana doar puritate, limpezime şi strălucire. El îi spune: "Ochii tăi de culoarea frunzelor de toamnă târzie, strălucesc mai luminos decât zăpada pură. Ochii tăi au sclipiri de stele." Ea se rezumă la un râs fără clinchet de clopoţei, un râs parcă pus pe silenţios...

Oboseala le frânge trupurile, aşa că se decid să facă îngeri din zăpadă. Sunt cei mai frumoşi îngeri pe care i-ai fi putut vedea vreodata. Iubirea dintre ei nu le permite să se despartă nici măcar o clipă. Ea adoarme în braţele lui, dar vin zori dimineţii şi-i află stând în zăpadă. El dormea liniştit, mâinile fiindu-i ţurţuri de gheaţă. Dar ea...ea, a rămas cu zâmbetul iubirii imprimat pe buze şi c-o noapte de decembrie întipărită în inimă. Acestea i-au fost amintirile veşnice, fiindcă de atunci încolo şi-a petrecut viaţa într-o casă cu uşa în tavan.