Ce vei face azi?

 E agitaţie mare, forfotă, zgomot de nedescris. Întreaga lume parcă e în transă, înaintează mecanic spre magazine căutând să facă ultimele cumpărături. Unii îşi cumpără fructe, în special portocale, ca să le coloreze seara. Alţii îşi cumpără haine noi, ca să se simtă bine în pielea lor. E greşit ceea ce fac ei? Nu, chiar deloc, e normal. Fiecare dintre noi face asta.

Dar… dar, unii pierd esenţa. Uită că pe lângă bradul ce ascunde dedesubtu-i doar surprize şi cadouri imense, pe lângă colindătorii îmbujoraţi şi bucuroşi e ceva mai mult, mult mai mult de atât.

E Crăciunul care astăzi bate-n poartă. Se naşte iar Isus, dar nu mai ştiu a câta oară, căci au trecut mai mult de 2000 de ani. În acest an are nevoie de Betleemul din Iudeea, dar nu cu ieslea rece ci vrea ca acesta să fie plin de case calde şi primitoare.Şi de această dată vrea o stea, care să-i conducă pe magii din Răsărit. Vrea ca magii să-i aducă aur, smirna şi tămâia îmbietoare, fiindcă au primit şi ei acea veste îmbucurătoare.

Dar azi, n-avem nici Betleem cu case calde, n-avem nici stea şi nici măcar un mag. Vei vrea să faci ceva c-al nost Emanuel să vină jos din cer? Vei fi tu gata azi să-ţi faci din inimă un Betleem micuţ, c-o casă primitoare? Chiar de nu ai o casă, El vine şi-ntr-o iesle. Vrea doar atât, să-L laşi ca să se nască, să-ţi poat-aduce buna veste. Vrei să fi steaua călăuzitoare, să-i duci la prunc pe cei ce se închină?În noapte sfântă, vrei să fii lumină? Vrei să-ţi transformi fiinţa în aur, smirnă şi tămâie? S-aduci pe-altar sclipire, plăcut miros că s-a născut al nostru Mire?

Vei vrea să fii în fiecare zi un Betleem? De nu vei vrea, spune-mi atunci, unde se naşte-al tău Emanuel şi veşnic Dumnezeu?

Frigul intensifică sentimentele

E iarnă. E frig de crapă pietrele, dar ei se plimbă. Se plimbă... deşi mainile le sunt îngheţate, iar nasul le e roşu ca un măr. Iubirea le-ncălzeşte trupul, inima le e foc chiar dacă în jur e gheaţă.

El are o strategie şi profită de senzaţia de frig ce-i acaparează trupul tinerei domniţe. Îi ia încetişor mâna şi i-o adăposteşte în buzunaru-i imens. Mâna parcă i se pierde...ea  îşi simte picioarele moi, dar se străduie să nu schiţeze, să nu destăinuie nimic. Continuă să păşească alături de el, gândurile fiindu-i vraişte. Îi era teamă de reacţii, sentimente şi stări. Nu de mult timp a reuşit să se debaraseze de tot, să devină indiferentă, pur şi simplu să nu-i mai pese de nimic. Şi acum? Acum, ce? Acum nimic, îi era frig, tare frig, nimic mai mult.

Nu după mult timp, observă un loc fără ţipenie de om, cu zăpadă proaspăt căzută, nemototolită de picioarele nervoase ale trecătorilor. Acolo totul emana doar puritate, limpezime şi strălucire. El îi spune: "Ochii tăi de culoarea frunzelor de toamnă târzie, strălucesc mai luminos decât zăpada pură. Ochii tăi au sclipiri de stele." Ea se rezumă la un râs fără clinchet de clopoţei, un râs parcă pus pe silenţios...

Oboseala le frânge trupurile, aşa că se decid să facă îngeri din zăpadă. Sunt cei mai frumoşi îngeri pe care i-ai fi putut vedea vreodata. Iubirea dintre ei nu le permite să se despartă nici măcar o clipă. Ea adoarme în braţele lui, dar vin zori dimineţii şi-i află stând în zăpadă. El dormea liniştit, mâinile fiindu-i ţurţuri de gheaţă. Dar ea...ea, a rămas cu zâmbetul iubirii imprimat pe buze şi c-o noapte de decembrie întipărită în inimă. Acestea i-au fost amintirile veşnice, fiindcă de atunci încolo şi-a petrecut viaţa într-o casă cu uşa în tavan.

Inima- adăpost nelipsit?

De cele mai multe ori mă confrunt cu întrebări ce îşi găsesc răspunsul foarte târziu sau mai rău cu întrebări retorice, cărora trebuie să le zâmbesc sau din contră să le trimit o lacrimă-n zbor.


De unde vin întrebările, unde se nasc ele? Îşi fac apariţia din exterior, sunt stârnite de gesturile şi acţiunile celorlaţi.


Dar unde pot găsi răspunsurile de care am atât de multă nevoie, unde e sursa acestora? Poate fi inima? (în cele mai multe situaţii, da) Ce-i inima? Un organ vital, fără de care n-aş mai fi în viaţă? Da şi asta. 


Pentru mine are o semnificaţie mult mai profundă, intensă. E-ascunzătoarea mea cea mai bună atunci când joc v-aţi ascunselea cu viaţa, cu oamenii ce mă-nconjoară şi chiar cu mine. Acolo fug de tot ce mă leagă, mă dezleg de mâinile ce mă încolţesc cu ură, mă refugiez de vântul ce vrea să mă doboare. Acolo suntem noi, eu şi sentimentele generate de inima mea uneori stupidă, alteori mult prea intelectuală sau chiar încercând să se prefacă. Mă sperie când ştiu că într-adevăr şi inima poate avea măşti.(şi încă câte)


La un moment dat inima mea a ascuns prea multe. La umbra aripilor ei de rândunică se odihneau sentimente de afecţiune, antipatie, dorinţă de răzbunare, gelozie, ură şi iubire. Contradictoriu, nu? (doar se spune că polii opuşi se atrag) Şi in cazul inimii mele a fost demonstrat, s-au atras toate aceste simţăminte ... dar acolo era o luptă, mă zbăteam între viaţă şi moarte.


Eram obligată să fac o alegere sau riscam să mor, să încetez să exist (mă transformam în ceva diferit în comparaţie cu ce eram înainte). Nu am făcut nici o alegere şi chiar dacă am facut-o, am ales greşit.Repercusiunea alegerii e că inima mea s-a transformat în fărâme devenind masă amorfă. 


Ce s-a întamplat atunci? Eram lipsită de inimă, plângeam, ceilalţi plângeau ... dar cel mai important e că şi Dumnezeu plângea. Lacrimile Lui au udat fiecare moleculă a inimii mele, transformând-o în materie primă ... din care mai apoi, a făcut o inimă nouă. O inimă perfectă, care şi-a pierdut atributul de first quality chiar după câteva zile.


Cum aşa? Ştii, dezamăgirea mi-a bătut în poartă şi n-am putut rezista chemării aşa că am poftit-o înăuntru. La fel s-a petrecut cu melancolia, nostalgia (cea mai toxică),anxietatea.


În ciuda tuturor acestora, inima rămâne cel mai tăcut loc în care văd scăpare. Acolo pot să vorbesc când simt că trebuie  să tac, să plâng sau să râd. Acolo nimeni nu mă judecă şi nu mă-ntreabă de ce sunt aşa. Îmi place-n inima mea , pentru că m-am îndrăgostit de liniştea pe care mi-o oferă de fiecare dată . Ea mereu îmi vorbeşte prin tăcerea-i austeră.


Cum stai cu inima-ţi, fiinţă minunată?

Încredere deplină-n braţul Tău

Doamne, vin înaintea Ta cu reverenţă şi sfială, de aceea te rog să primeşti rugăciunea mea. Vreau să-Ţi mulţumesc că în una din zilele precedente m-ai ajutat să închei un legământ în care am spus " Te voi urma până-n veşnicie ". Nu am altă dorinţă decât să-mi pot ţine promisiunea şi Tu să fii mândru de mine, pentru că am dus lupta până la capat.

Tată, acum vin şi te rog să iei în mana Ta incertitudinea mea, s-o transformi în certitudine, să iei confuzia mea şi s-o limpezeşti, ia-mi sentimentele şi dacă nu sunt potrivite, schimbă-le... Ia-mi mândria şi arunc-o undeva, ca nimeni altcineva să n-o poată găsi şi ajută-mă ca în locul ei să cultiv smerenie. Mai simplu spus, ia-mi inima, personalitatea şi caracterul... remodelează-le, dă-mi calităţi noi, de creştin autentic şi estompează defectele.

Ajută-mă să mă pot lăsa cu adevărat prelucrată de mâna Ta şi fă ca lacrimile mele să-nmoaie răutatea care uneori îmi orbeşte ochii, să-mi topească ura ce mă transformă într-o persoană crudă. Lacrimile să-mi inunde inima, ca din ea să izvorască într-adevăr râuri de apă vie. Doamne, ştiu că pentru Tine nimic nu-i prea greu, de-aceea-mi predau deplin fiinţa-n mâna Ta şi cu categorică încredere îmi abandonez inima în palma Ta zdrobită de piroanele necredinţei mele, indiferent de ce vei alege să faci cu ea. Îţi multumesc pentru toate. Amin! ( 15 Iunie 2010)