Dorinţă neîmplinită

 M-am trezit astăzi cu o dorinţă mult prea arzătoare de a te îmbrăţişa. M-am trezit , dar mi-am dat seama că nu ai fost , nu eşti şi nu vei fi prea curând aici. Mi-am dat seama că dorinţa mea e irealizabilă , visul meu spulberat , iar speranţa mea de-a dreptul năruită.  
 Şi ... pentru că sunt eu , am analizat problema din toate punctele de vedere .. am privit din fiecare unghi şi am gândit astfel : " Dacă câteva ţări , dacă mai multe ape , dacă lanţuri muntoase şi mii de kilometri ne despart ... dacă mâinile par a fi prea scurte pentru a înfrunta distanţa , dacă picioarele sunt fără vlagă şi n-au puterea de-a-şi face curaj să străbată atâta drum , dacă ochii par neputincioşi în a scruta zarea pentru-a te îmbrăţişa măcar o clipa... ce rămâne de făcut? Am realizat că totuşi pot , chiar pot să te îmbrăţişez. Cum? Îmbrăţişez cu inima , îmbrăţişez cu dragostea ce se-adăposteşte sub porţile ei ... nu prea bine ferecate , în ultima vreme. Îmi place să te-mbrăţişez şi în felul acesta , dar cel mai mult îmi place să-mi îmbrăţişez inima , pentru că pare a fi mai verosimil. De ce mi-aş îmbrăţişa inima? Aş face asta pentru că acolo eşti tu , acolo ţi se odihneşte zâmbetul , acolo pleoapele iau o pauză pentru a simţii dulceaţa odihnei, acolo mâinile tale emană frumuseţe când parcă printr-o neatenţie voită palmele noastre se sărută . Cum sa n-o îmbrăţişez ...ştiind că atunci când o voi face te voi îmbrăţişa pe tine?