Eu - o toamnă.

Era 1 Sptembrie şi mă încăpăţânam să-mi găsesc locul. Am reuşit să ruginesc câteva frunze, să dezvelesc câţiva copaci, dar atât; nimic mai mult. Nu am putut să umplu ochii cu lacrimi, să clădesc în inimi nostalgie, să pun pe feţe zâmbete obosite. Nu am făcut nimic din ce ar fi trebuit să facă o toamnă obişnuită.

Iată ce am avut curajul să fac:

- am lăsat căldura soarelui să mai zâbovească o vreme

- am făcut covor subţire de frunze, cât să nu uite furnicile că e toamnă

- am încetinit alergarea pulsului doar atât cât să se simtă schimbarea dintre vară-toamnă

- am semănat boabe de melancolie doar acolo unde nu mai existau amintiri

- am presărat nostalgie în locurile pustii, lipsite de verdeaţa toamnei

- am turnat pelin doar pe zâmbetele răutăcioase şi mândre

- am sfărâmat numai inimile orgolioase şi încăpăţanate

- am dărâmat suflete şi le-am acoperit de frunze putrede, ca primăvara să le renască mai gingaşe şi mai albe

- am ucis vorbele "pline de duh" şi am adus cuvinte de alinare

- am frânt crengile braţelor ca să le pun carne şi dăruire

- te-am ucis ca să vezi adevăratul TU în oglinda cerului

Acum sunt extenuată de atâta curaj. O să adorm sub frumuseţea gri a norilor. Voi lăsa amurgul ruginiu să mă amorţească şi apoi noaptea să mă îmbrăţişeze cu un negru de moarte.

P.S. : Mi-a fost drag să văd cum frunzele mele v-au schimbat!