Iubire, e înc-o dată toamnă-n mine!...

Acum pot spune că a venit și la mine toamna. Nu pentru că plouă în oraș și nu pentru că îngălbenesc frunzele. Nu pentru că strugurii de toamnă îmi stau agățați într-o ureche, în locul cerceilor. Nu pentru că, ci doar așa, de dragul amintirilor.

În mine e toamnă. Am plecat de mult și am ținut cu dinții să nu plâng, crezând că așa aduc prea devreme toamna. Totuși, când mi-a scăpat o lacrimă, am văzut ghioceii înflorind. Nu am știut că, de fapt, aceștia vesteau primăvara. Nu am plâns mult pentru că mi-a fost frică să nu-mi crească petale în orbite și-apoi să cred că totul e un câmp cu flori. Voiam să rămân suspendată în realitate. Din nefericire am rămas, dar cu picioarele-n sus și cu capul în jos.

Acum în mine nu mai am nici flori, nici lacrimi. Am doar niște fruze veștejite pe care le suflă vântul când într-o parte, când în alta. Se mai lovesc câteodată de pereții sufletului și-atunci îmi amintesc. Îmi amintesc că-n mine nu-i nimic mai mult decât amintire. Amintirea venirii tale într-o toamnă timpurie. Te văd și-acum, dar stând cu spatele. Nici nu mai știu dacă veneai sau plecai...

Ai crede că-i pustiu în mine, dar încă-i amintire. Că pleci, că vii, că stai, că iarăși pleci, nu mai contează. Iubire, e înc-o dată toamnă-n mine!...