Iubire, e înc-o dată toamnă-n mine!...

Acum pot spune că a venit și la mine toamna. Nu pentru că plouă în oraș și nu pentru că îngălbenesc frunzele. Nu pentru că strugurii de toamnă îmi stau agățați într-o ureche, în locul cerceilor. Nu pentru că, ci doar așa, de dragul amintirilor.

În mine e toamnă. Am plecat de mult și am ținut cu dinții să nu plâng, crezând că așa aduc prea devreme toamna. Totuși, când mi-a scăpat o lacrimă, am văzut ghioceii înflorind. Nu am știut că, de fapt, aceștia vesteau primăvara. Nu am plâns mult pentru că mi-a fost frică să nu-mi crească petale în orbite și-apoi să cred că totul e un câmp cu flori. Voiam să rămân suspendată în realitate. Din nefericire am rămas, dar cu picioarele-n sus și cu capul în jos.

Acum în mine nu mai am nici flori, nici lacrimi. Am doar niște fruze veștejite pe care le suflă vântul când într-o parte, când în alta. Se mai lovesc câteodată de pereții sufletului și-atunci îmi amintesc. Îmi amintesc că-n mine nu-i nimic mai mult decât amintire. Amintirea venirii tale într-o toamnă timpurie. Te văd și-acum, dar stând cu spatele. Nici nu mai știu dacă veneai sau plecai...

Ai crede că-i pustiu în mine, dar încă-i amintire. Că pleci, că vii, că stai, că iarăși pleci, nu mai contează. Iubire, e înc-o dată toamnă-n mine!...

A crede nu e un verb, e o alegere

Nu știu dacă voi fi vreodată capabilă să-i înțeleg pe oamenii care nu cred în nimic. Probabil pentru că din momentul în care am înțeles cum se mișcă lumea asta, am știut că singură nu voi reuși să răzbesc și să stau în picioare. Am ales să cred în ceva mai puternic decât mine, nu pentru că mă simțeam neputincioasă, ci pentru momentele în care știam că o să mă prăbușesc, că o să sufăr, că o să mă doară rău de tot. Cred, fiindcă asta îmi oferă speranță pentru fiecare zi, iar dimineața pot să mă trezesc liniștită știind că cineva mi-a vegheat somnul. Sigur n-a fost bărbatul pe mâna căruia altele își odihnesc capul, pentru că el nu face parte din peisaj. În schimb, sunt absolut convinsă că a fost Tatăl ceresc.

Oare cei care suferă și nu cred cum reușesc să facă față durerii? Nu cred că se gândesc că fiecare lucru își are timpul și scopul lui. Pentru ei nu există un plan sau ceva care trebuie dus la îndeplinire. Ei își duc durerile de la o zi la alta, de unii singuri. Consider că o viață mai grea de atât nu poți duce. O viață în care nu ai siguranța fericirii, e o viață trăită fără scop, fără împlinire.

Cei care cred în Dumnezeu reușesc să accepte suferința și să vadă partea bună a acesteia. Un cuptor care întărește lutul, îl prelucrează și la final oferă un vas numai bun de folosit într-un mod deosebit. Ei au speranța că mâine rugăciunile le-ar putea fi ascultate și e posibil să se întâmple o minune. Cei care cred sunt parcă mai senini și mai optimiști, dintr-o sută de oameni ai putea să-i ghicești pe cei cu credința.

Pentru cei care m-ați tot întrebat de ce cred în Dumnezeu ați aflat acum. Cred pentru că mă face foarte fericită, pentru că îmi dă încredere și pentru că mă face să mă simt importantă, printre atâtea milioane de oameni. 

"Dacă Dumnezeu nu există, nu pierzi nimic crezând în El, dar dacă El există și nu crezi, atunci ai pierdut totul." Blaise Pascal