Acceptarea, un pas mare

„Treptat ajung la concluzia că pentru Dumnezeu, în ultimă instanţă, este mai important să formeze în noi un caracter care să reziste în lumina eternităţii. El este gata să sacrifice fericirea noastră vremelnică pentru a ne da în schimb una eternă. Dumnezeu are perspectiva de ansamblu, pe când eu nu pot vedea decât până la o anumită distanţă şi cred că toţi suntem la fel.” Twila Paris

Cred că acesta citatul care stă cel mai aproape de inima mea. E adevărat că  doar în timp putem să acceptăm suferinţa şi să conştientizăm că are părţi bune. E drept că nouă, oamenilor, nu ne place să suferim şi să ne arătăm dărâmaţi în faţa celorlalţi. Există totuşi persoane cărora le place suferinţa fiindcă au nevoie de milă şi se automutilează cu bună ştiinţă. Nu ne acomodăm uşor cu suferinţa şi de cele mai multe ori suntem dispuşi să facem orice doar ca să mai primim o fărâmă de fericire.

În ultima vreme merg într-o direcţie, dar sfârşesc în acelaşi punct, undeva aproape de o durere imensă care nu mă lasă să respir. Mi-am spus cândva că nu voi mai putea face faţă vreodată unei astfel de suferinţe, ci mă voi prăbuşi în drum fără să mă mai ridic. Dar iată că astăzi îmi plimb durerea prin oameni... Mai rău e că sunt mulţi alţii care fac acelaşi lucru. Toţi alcătuiesc o populaţie suferindă, iar eu fac parte din ea. Câteodată îmi place să cred că sunt diferită de ceilalţi, dar îmi dau seama că nu sunt cu nimic mai diferită. Poate mi s-ar fi zis altfel dacă nu aş fi cunoscut suferinţa şi eram mereu fericită. Dar pentru că nu e deloc aşa, încă fac parte din mulţime şi îmi păstrez groaznicul anonimat.

Nu ştiu de ce se întâmplă lucrurile în felul acesta şi care e scopul durerii, dar nu învinovăţesc pe nimeni. Poate doar pe mine, uneori... Habar nu am unde o să mă ducă şi unde o să ajung cu suferinţa, dar eu cred cu toată inima. Am o credinţă atât de mare încât încă pot spera. Sper ca lucrurile să se schimbe şi să văd că totul e spre bine. Fiindcă cred – nu renunţ, nu dau înapoi, ci doar înaintez cu paşi mai micuţi. Mi-am desprins inima de pământ şi mi-am legat-o mai tare de cer, fiind convinsă că perspectiva de ansamblu a lui Dumnezeu va fi o imensă fericire.

Doamne, dacă tu vrei să zdrobeşti fericirea mea de zi cu zi, fă-o. Dar, te rog, lasă-mi o fărmână din Tine şi din dragostea Ta, ca atunci când mă plec pe genunchi să simt că mă ridic la cer. Învaţă-mă să accept durerea nefericirii, ca să pot preţui mai mult împlinirea dorinţei mele şi cunoaşterea deplină a fericirii desăvârşite.