Mă reconstruiesc părtică cu părticică

Mi-e dor de tot! Mi-e dor de mine, mi-e dor de tine, mi-e dor de noi. Mi-e dor de apă şi de soare, mi-e dor de ploaie şi de nori. Mi-e dor de viaţă şi de trecut. Mi-e dor de prezent, mi-e dor să-l pot trăi aşa cum se cuvine. Mi-e dor, mi-e tare dor de mine!

Nu ştiu cum se face, dar uneori oamenii au rătăciri. Unii au rătăciri atât de adânci şi de dureroase încât nu se mai regăsesc niciodată. Eu rătăcesc, încă nu ştiu sigur cât de tare m-am pierdut, dar ştiu că undeva în vâltoarea continuă a timpului am ratat drumul pe care trebuia să merg. Ştiu doar că dimineaţa nu vreau să mă trezesc, ştiu că atunci când îmi sună telefonul nu vreau să răspund. Aş vrea să citesc, dar nicio carte nu-mi mai trezeşte interesul. Mă uit la un serial, dar de fapt nu înţeleg nimic din ce se întâmplă. Beau ceai, dar nu-i mai pot simţi aroma ca şi altădată. Fac o baie lungă, dar nu mă bucur de ea, ci mă gândesc cum ar fi să trăiesc o viaţă sub apă. O clipă sunt fericită şi e nevoie doar de un cuvânt ca să mi se strice toată buna dispoziţie. Pentru mine plouă prea mult, mă oboseşte atâta ploaie. Soarele îmi place uneori, iar alteori e doar o minge galbenă care nu mă lasă să-mi port căciula ori paltonul cu blană. Sunt un ghiveci de lucruri în care nu mă mai regăsesc, simt că m-am rătăcit în mine.

Pentru mine e important că am reuşit să conştientizez starea nu prea plăcută în care mă complac. Da, e adevărat, mă complac în starea aceasta pentru că e mai uşor. E simplu să nu mă trezesc decât după 10, să mănânc un kilogram de ciocolată zilnic, să nu citesc, să pierd vremea uitându-mă la seriale care nu-mi stimulează deloc imaginaţia şi gândirea. E simplu să mă închid în casă şi să nu comunic, să-mi ţin problemele pentru mine şi să nu ascult plângerile altora. E simplu, dar mi-a ajuns atâta simplu.

Pentru că mi-e dor de mine, voi încerca să mă reconstruiesc. Ştiu că sunt defectă, dar undeva pe drum, la un moment dat, o să găsesc piese de schimb. Mă voi reconstrui din cap până-n picioare. Poate va fi nevoie să fac o schimbare majoră a înfăţişării mele ca să fiu sigură că mă îndrept undeva, poate va trebuie să cunosc oameni noi, să renunţ la câţiva din cei vechi. Poate va fi dureroasă reconstruirea şi regăsirea mea, dar ştiu că merită şi e imperativă. Trebuie să mă reinventez, chiar dacă ar fi să renunţ la mine, cea de acum. Nu mă voi arunca cu capul înainte ci voi merge pas cu pas, zi după zi. Azi voi citi, mâine voi bea ceai de toate aromele, cândva voi înota, iar alteori doar mă voi bucura de soare. Peste ceva timp voi fi din nou eu, dar totuşi altfel, altcineva. Când mă voi privi în oglindă sunt sigură că mă voi recunoaşte.

Arareori îmi vărs sufletul în faţa cuiva în felul acesta, dar acum am făcut-o în faţa tuturor oamenilor. Ştiam că doar aşa voi putea scăpa de rutina obositoare, de lipsa chefului şi de plictiseala pe care o simţeam faţă de propria-mi persoană. Mulţi alţii se află în aceeaşi situaţie, dar e nevoie de puţin curaj ca să recunoască şi apoi ca să facă ceva. Aşa că, dragii mei, să-i dăm bătaie. Trebuie să urcăm pe caii pentru că lupta a început deja!

A plâns pămânul ca să se bucure cerul

  Când credeam că primăvara ne bate în uşă, iarna a revenit în forţă şi a dat-o la o parte. Tot aşa s-a întâmplat şi în sufletele noastre. Toţi eram plini de bucurie şi dintr-o dată ni s-a zguduit lumea. În locul fericirii au început să curgă lacrimi, multe lacrimi, să se frângă inimi şi să se clădească grămezi de tristeţe.

   Înainte să intri în curtea bisericii vedeai o mulţime îmbrăcată în straie negre. Dacă te apropiai mai tare de ei vedeai că tac şi îşi acoperă ochii cu mâinile roşii de la frig. Cei din apropierea sicriului parcă aveau lacrimile îngheţate pe obraji, dar din când în când se mai pornea câte un şuvoi neaşteptat. Trebuia doar să-i priveşti ca să începi să suspini, iar dacă te gândeai la pierderea pe care o suferă te podidea plânsul şi hohotele.

  Viaţa parcă e nimic. Uneori îmi vine să cred că e o glumă proastă pe care toţi o credem şi chiar ne place. Ne agăţăm atât de tare de pământ, de avuţii şi de lucruri trecătoare. Ne prindem de oameni şi începem la un moment dat să formăm o horă, fie că unii ne sunt taţi, mame, prieteni sau simple cunoştinţe. E imposibil să nu ne prindem unii de alţii, dar când cineva din horă pleacă, tot dansul se năruie. Ni se zdruncină vieţile din temelie, iar firul prestabilit se mototoleşte şi ajunge la coşul de gunoi. Viaţă ne dă oameni ca la un moment dat prietena ei, moartea, să ni-i fure şi să-i strămute pe tărâmuri mai bune.

  Noi, cei care credem că există o ţară poleită cu aur, suntem binecuvântaţi. Ne lăsăm oamenii din horă să plece liberi, să zboare către ţărmuri veşnice ca peste puţină vreme să-i întâlnim din nou. Fiindcă-L avem pe Dumnezeu stăm drepţi, dar cu lacrimi în ochi, chiar şi-n ziua încercării. Cu Dumnezeu continuăm hora şi nu-i lăsăm pe ceilalţi oameni să-şi năruie visul vieţii doar pentru că unul s-a transformat în înger. Cu gândul către veşnicia cerului continuăm să credem, să sperăm şi nu obosim deloc să Îi mulţumim Lui Dumnezeu pentru planul pe care-L va desăvârşi în dreptul fiecăruia.

Se strică şirurile şi hora de pe pământ, ca să se-nmulţească viaţa şi sufletele în raiul lui Dumnezeu!

Acceptarea, un pas mare

„Treptat ajung la concluzia că pentru Dumnezeu, în ultimă instanţă, este mai important să formeze în noi un caracter care să reziste în lumina eternităţii. El este gata să sacrifice fericirea noastră vremelnică pentru a ne da în schimb una eternă. Dumnezeu are perspectiva de ansamblu, pe când eu nu pot vedea decât până la o anumită distanţă şi cred că toţi suntem la fel.” Twila Paris

Cred că acesta citatul care stă cel mai aproape de inima mea. E adevărat că  doar în timp putem să acceptăm suferinţa şi să conştientizăm că are părţi bune. E drept că nouă, oamenilor, nu ne place să suferim şi să ne arătăm dărâmaţi în faţa celorlalţi. Există totuşi persoane cărora le place suferinţa fiindcă au nevoie de milă şi se automutilează cu bună ştiinţă. Nu ne acomodăm uşor cu suferinţa şi de cele mai multe ori suntem dispuşi să facem orice doar ca să mai primim o fărâmă de fericire.

În ultima vreme merg într-o direcţie, dar sfârşesc în acelaşi punct, undeva aproape de o durere imensă care nu mă lasă să respir. Mi-am spus cândva că nu voi mai putea face faţă vreodată unei astfel de suferinţe, ci mă voi prăbuşi în drum fără să mă mai ridic. Dar iată că astăzi îmi plimb durerea prin oameni... Mai rău e că sunt mulţi alţii care fac acelaşi lucru. Toţi alcătuiesc o populaţie suferindă, iar eu fac parte din ea. Câteodată îmi place să cred că sunt diferită de ceilalţi, dar îmi dau seama că nu sunt cu nimic mai diferită. Poate mi s-ar fi zis altfel dacă nu aş fi cunoscut suferinţa şi eram mereu fericită. Dar pentru că nu e deloc aşa, încă fac parte din mulţime şi îmi păstrez groaznicul anonimat.

Nu ştiu de ce se întâmplă lucrurile în felul acesta şi care e scopul durerii, dar nu învinovăţesc pe nimeni. Poate doar pe mine, uneori... Habar nu am unde o să mă ducă şi unde o să ajung cu suferinţa, dar eu cred cu toată inima. Am o credinţă atât de mare încât încă pot spera. Sper ca lucrurile să se schimbe şi să văd că totul e spre bine. Fiindcă cred – nu renunţ, nu dau înapoi, ci doar înaintez cu paşi mai micuţi. Mi-am desprins inima de pământ şi mi-am legat-o mai tare de cer, fiind convinsă că perspectiva de ansamblu a lui Dumnezeu va fi o imensă fericire.

Doamne, dacă tu vrei să zdrobeşti fericirea mea de zi cu zi, fă-o. Dar, te rog, lasă-mi o fărmână din Tine şi din dragostea Ta, ca atunci când mă plec pe genunchi să simt că mă ridic la cer. Învaţă-mă să accept durerea nefericirii, ca să pot preţui mai mult împlinirea dorinţei mele şi cunoaşterea deplină a fericirii desăvârşite.

8 Martie e sinonim cu femeia?

Din gară până în faţa scării de bloc am avut parte de un adevărat spectacol. Vremea era posomorâtă, dădea o stare de somnolenţă şi făcea cearcănele mai profunde. Vremea s-a asortat cu sufletele oamenilor, doar că astăzi oamenii şi-au pus măşti cu zâmbete şi braţe cu flori.

Am văzut bărbaţi care fugeau de la o tarabă la alta, doar-doar dincolo firul de trandafir e mai ieftin. Am observat pe alţii că erau îmbrăcaţi bine, dar n-au cumpărat numai un buchet de ghiocei. Şi mai rar am văzut bărbaţi cu un buchet gigant de trandafiri. Sincer, nu e vorba despre cât de mic sau mare e buchetul de flori ori cadoul. E vorba despre felul în care-l oferi şi cui i-l oferi. Ce-i drept, bărbaţilor, 8 Martie e un fel de portiţă de scăpare pentru voi. Pe parcursul întregului an poate uitaţi să oferiţi o atenţie, dar de 8 Martie aduceţi cadoul substanţial.

Nici femeile nu sunt mai sfinte decât cealaltă categorie. Aşteaptă să fie răsfăţate, să li se dea importanţă şi să li se facă surprize. Au impresia că un cadou le creşte stima de sine şi încrederea în propria persoană. Eu văd cadourile de 8 Martie ca fiind făcute din obligaţie. Mi-e lehamite de ipocrizia pe care o afişăm şi de felul în care ne autoinducem bucuria asta că e 8 Martie.

În fine! Femeie eşti doar atunci când te respecţi şi ştii că feminitatea nu constă într-o pereche de tocuri sau o cremă bună. Femeia e femeie când se priveşte în oglindă şi nu-şi vede chipul, dar îşi pot îmbrăţişa sufletul. Lăsaţi 8 Martie şi fiţi femei în fiecare zi a anului, doamnelor şi domnişoarelor! ♥

Jalnic de iubitori

În 20 de ani de viaţă nu am cunoscut un om care să nu-mi vorbească cel puţin o data despre iubire. Toţi simţim nevoia să împărtăşim cu ceilalţi sentimente pe care le-am avut cândva sau poate le experimentăm şi în prezent. Am devenit sau poate chiar ne-am născut dependenţi de iubire. Există atât de multe tipuri de iubire încât nici măcar noi nu ştim cum să definim ceea ce simţim. Toate tipurile de iubire s-au născut din nevoia omenirii de a se putea justifica atunci când rămâne fără replică în faţa oamenilor care-şi pun inima pe tavă. 

Eu una cunosc patru categorii mari ale iubirii pe care le-am găsit prin cărţi sau i-am auzit pe oamenii învăţaţi vorbind despre ele. Oamenii vorbesc despre ele folosind termenii greceşti: eros, philia, storge şi agape. N-o să mă apuc să explic ce înseamnă fiecare dintre acestea fiindcă cel care-i interesat poate să dea destul de uşor un search pe Google şi să afle cum stă treaba. Ideea nu e să ştii ce înseamnă, ci să fim conştienţi că de multe ori am folosit drept scuză un anumit tip de iubire doar ca să scăpăm de o persoană care nu îndeplineşte caracteristicile idealului nostru. 

Suntem aproximativ 7 miliarde de omuleţi pe Pământ şi fiecare vorbeşte despre dragoste, chiar şi din cele mai întunecate colţuri auzi ecourile iubirii. Drept e că nu toţi înţeleg cu adevărat ce înseamnă iubirea, dar cred că în totalitate nu o să poată-nţelege nimeni. În schimb, toţi se găsesc să-şi dea cu părerea şi să spună ceva despre iubire. Dragostea are cele mai multe definiţii şi dacă vrei un citat despre ea sigur o să găseşti milioane.(unul sigur e al meu şi celălalt al tău)

Ce vreau să zic de fapt e că toată tărăşenia despre iubire, toate evenimentele astea care ne prind în cercul vicios al dragostei, ne fac să uităm că există şi alte lucruri pe pământ. Ajungem toţi să definim şi să scrie despre iubire, dar uităm că putem spune lucruri frumoase şi despre pufuleţi sau mere. Ne place iubirea şi ne place să iubim(cel puţin atunci când se presupune că noi chiar iubim)!

Îmi place să scriu despre iubire, dar când văd că doar despre asta pot scrie mă simt jalnic. Noi - îndrăgostiţii de iubire ajungem să fim jalnici de cele mai multe ori! :)

Balerină în vise, pictor în realitate

Dacă apeşi pe clanţa de culoare neagră pătrunzi într-un univers pe care nu l-ai mai întâlnit. Ţi se deschide în faţă o cămăruţă în care crezi că trăieşte o furnică, dar dacă priveşti în colţul din stânga vezi minunea. Un picior firav care încalţă un balerin roz, o cală albă, un apus de soare magnific şi parcă uitat de vreme, un tablou cu cireşe.

E vorba despre ea, Andreea Caba, un suflet peste care şi-au scuturat florile petalele ani la rând. A turnat soarele raze ca să-i încălzească inima şi s-o ducă mai aproape de ceea ce voia să devină. Încă de când trăia într-un colţ de lume, undeva în comuna Bratca, judeţul Bihor, îşi imagina că o să devină un mic artist. Fugea prin casă cu un braţ de foi în mâini şi o pungă cu creioane colorate. În fiecare colţişor ascundea câte o foaie şi câte o culoare ca nu cumva să rămână fără materiale când îi vine inspiraţia. Când trecea dintr-o cameră în alta ţopăia ca un iepuraş şi făcea piruete încercând să ferească obstacolele care îi ieşeau în cale. Visa să fie o balerină, iar în timpul liber să deseneze momente din spectacolele pe care le-ar fi susţinut. Dacă toţi ceilalţi copii îşi doreau să fie ceva asemănător părinţilor, fie poliţişti sau pompieri, ea spunea simplu că vrea să fie artist, indiferent dacă se gândea la o balerină sau la un pictor. Nu ştia prea bine ce însemna să fii artist, dar îi plăcea pentru că suna pompos. 

Paşi micuţi către un tablou al împlinirii

La începutul clasei a V-a, încurajată de doamna dirigintă a participat pentru prima dată la un concurs de talente. Era un concurs cu tematică de iarnă, în special se punea accentul pe tema Crăciunului. Şi-a dat silinţele să realizeze tablouri cât mai autentice şi cât mai frumoase. Era încrezătoare că o să câştige ceva, cel puţin o menţiune, dar soarta a făcut ca totul să se întâmple diferit de cum şi-a imaginat. După acel concurs la care nu a primit niciun premiu a fost dezamăgită şi a început să se simtă complexată crezând că talentul ei nu este îndeajuns de bun.

Nu după mult timp a survenit o nouă propunere a profesorilor cu privire la un alt concurs de talente. Andreea, încăpăţânată din fire a refuzat propunerea şi parcă revoltată a spus că nu o să mai deseneze. După lungi insistenţe din partea tuturor şi după ce a aflat că premiul I este răsplătit cu o excursie de 10 zile la Roma, a acceptat. Parcă fără încredere realiza tablourile şi-i spunea mamei sale că nu ştie de ce desenează fiindcă oricum nu o să câştige nimic. S-au adunat lucrări din toată ţara şi o mulţime de copii au participat la acel concurs. Rezultatele ar fi trebui să se anunţe după aproximativ o lună, dar acestea întârziau să apară. În momentul în care a văzut că nu primeşte niciun răspuns şi-a pierdut orice speranţă şi dezamăgirea s-a instalat din nou în inimioara Andreei.

După câteva zile profesoara de engleză a intrat în clasă şi a strigat în gura mare „Andreea, ai câştigat premiul I”. Andreea care stătea în ultima bancă nu a reacţionat şi a continuat să-şi repete lecţia la istorie. „Andreea Caba, cu tine vorbesc. Ai câştigat locul I la concursul de pictură, vei pleca la Roma”. În momentul acela Andreea  s-a dezmeticit şi şi-a dat seama ce înseamna asta, apoi a început să salte de bucurie.

În timpul excursiei din Italia, Andreea împreună cu ceilalţi câştigători au vizitat Roma, Milano şi au mers chiar la Vatican ca să se întâlnească cu Papa. Un ziar din Italia şi o televiziune din Timişoara au luat interviuri şi au făcut reportaje despre micuţii câştigători talentaţi. Când au ajuns la Fontana di Trevi, fetiţa, parcă timidă a aruncat o monedă dorindu-şi să fie acceptată  la Liceul de Arte din Cluj şi să treacă cu bine peste toate examenele de admitere.

Revenind în România dorinţa ei a început să prindă contur şi astfel din clasa a VI-a s-a mutat în Cluj fiindcă trecuse cu bine de toate examenele de admitere. Locul în Liceul de Artă îi era deja rezervat, iar talentul ei era incontestabil. În timpul claselor a IX-a şi a X-a a urmat secţia de arhitectură, iar a XI-a şi a XII-a a optat pentru design ambiental.

Bucăţică cu bucăţică se face realitate dintr-un vis

Pe la jumătatea clasei a XII-a au început să vină valurile care se năpusteau năpraznic asupra inimii ei. Unul dintre cei mai iubiţi oameni îşi lua încet, încet rămas bun de la viaţă şi de la cei dragi. Andreea a stat zile la rând la căpătâiul bunicului ei, plângând şi încercând să-l îngrijească cum ştia mai bine. Se simţea neputincioasă, neajutorată şi nu găsea nicio metodă prin care să înece suferinţa din inima ei. Imediat după trecerea în nefiinţă a bunicului său, Andreea a găsit o metodă prin care să-şi exteriorizeze durerea şi să scape de energia negativă care o consuma picătură cu picătură. A început să picteze mai mult, dar culorile vii nu era prezente în tablourile sale. Opta mai mereu pentru tuşul negru şi nuanţele sumbre.

Inspirată de toate întâmplările negative a hotărât să realizeze o lucrare de atestat atipică, fiindcă dorea să evite rutina lucrărilor pregătite de elevii de la arte şi să iasă din comunul stabilit până atunci de oameni. Astfel a închiriat un spaţiu la Galeria de artă „Danel” din Cluj, intitulându-şi lucrarea de atestat „Copacul Vieţii”. A realizat tablouri în care a surprins viaţa unui om de la stadiul de embrion până la bătrâneţe şi chiar moarte. Cea mai frumoasă partea a acelei expoziţii a fost reprezentată de un lăstar care în mai puţin de o jumătate de an, cu câteva zile înainte de expoziţie, a început să aibă frunze şi să fie verde. Acel lăstar a arătat de fapt ce înseamnă viaţa cu adevărat şi cum se dezvoltă aceasta. A fost un exemplu de trăire frumoasă şi o micuţă minune pentru fiecare dintre oamenii care cunoşteau povestea lăstarului care a-nverzit peste noapte.

Părăsire, regăsire, abandonare subtilă în braţele artei

După terminarea liceului s-a reprofilat şi a ales şcoala de asistente pentru că voia să simtă că ajută oamenii şi că face ceva bun pentru ei. A simţit că are mâinile legate atunci când stătea lângă patul bunicului ei şi a profitat de această oportunitate pentru a dovedi că o interesează soarta oamenilor. A decis să renunţe definitiv la artă şi să nu mai intre în contact cu pensulele sau cu acuarelele. Din fericire talentul nu părăseşte pe nimeni şi astfel nici Andreea  nu a putut să stea prea mult timp departe de ceea ce îi făcea inima să tresalte. S-a întors la artă pentru că doar acolo putea să regăsească părţile pierdute din ea, dar niciodată nu s-a mai întors la fel indiferent de câte ori ar fi plecat.

Totuşi, şi-a respectat stilul şi a continuat să picteze în culori sumbre, nereuşind să-şi exprime fericirea aşa cum ar face-o ceilalţi. Ce-i drept aşa e un artist, e cel diferit de restul oamenilor. E persoana care vede mai mult cu inima şi aude mai mult cu ochii. Andreea e artistul care fuge de barierele cotidianului, se dezvoltă între patru pereţi, dar niciodată nu se simte limitată de camera în care pictează. Acolo se descoperă pensulă după pensulă şi culoare după culoare.

În 24 mai 2012 a pregătit cea de a doua expoziţie împreună cu una dintre prietenele ei, Rebeca Pop. Expoziţia s-a intitulat „Dansul florilor” având legătură directă cu povestea de dragoste a artistei, iubire care s-a sfârşit încet şi dureros. Această poveste de dragoste a reuşit să o schimbe pe Andreea făcând-o să-şi deschidă inima şi să apeleze la culoare pentru a-şi exprime sentimentele nobile. În această expoziţie a adus în prim plan balerinele şi florile de cireş. Balerinele era învăluite într-o alură enigmatică, nelăsând privitorul să descifreze în totalitate sentimentele ce se ascund în spatele tabloului. Au existat tablouri în care florile de cireş se apropiau cu paşi mărunţi de rod, transformându-se în fructe. Această imagine poate fi o analogie a felului în care iubirea sinceră şi profundă aduce rod şi naşte în noi o apropiere de nebănuita esenţă a omului pe care îl iubim. Cu toate acestea expoziţia se încheie trist, la fel ca şi povestea de dragoste. Ultima balerină care apare în tablou se prezintă cu o descriere sfâşietoare pentru cei care au trăit durerea unei despărţiri şi a unei iubiri moarte „ A murit iubirea noastră”.

Andreea Caba este un artist debutant pe piaţa României, dar s-a născut cu inimă de pictor. Ea nu încearcă să-şi vândă munca, ci să-i facă pe oameni să simtă. În curând va avea o nouă expoziţie şi îşi doreşte să urmeze Facultatea de Arte, dar în străinătate. Indiferent de ce-i pregăteşte viaţa e gata să lupte pentru că ştie că Dumnezeu a aşezat-o la locul potrivit şi mereu îşi repetă celebrul citat din Lucian Blaga „O corabie învinge mai uşor valurile dacă poartă o greutate. Aşa şi viaţa, greutăţile ce le purtăm ne fac mai sigură lupta împotriva valurilor întâmplării.”

Când îi vedeţi tablourile, priviţi-le cu sufletul! :)

                                                                                                         Ramona-Bianca Scurtu