Nu ştiu cum se face, dar uneori oamenii au rătăciri. Unii au rătăciri atât de adânci şi de dureroase încât nu se mai regăsesc niciodată. Eu rătăcesc, încă nu ştiu sigur cât de tare m-am pierdut, dar ştiu că undeva în vâltoarea continuă a timpului am ratat drumul pe care trebuia să merg. Ştiu doar că dimineaţa nu vreau să mă trezesc, ştiu că atunci când îmi sună telefonul nu vreau să răspund. Aş vrea să citesc, dar nicio carte nu-mi mai trezeşte interesul. Mă uit la un serial, dar de fapt nu înţeleg nimic din ce se întâmplă. Beau ceai, dar nu-i mai pot simţi aroma ca şi altădată. Fac o baie lungă, dar nu mă bucur de ea, ci mă gândesc cum ar fi să trăiesc o viaţă sub apă. O clipă sunt fericită şi e nevoie doar de un cuvânt ca să mi se strice toată buna dispoziţie. Pentru mine plouă prea mult, mă oboseşte atâta ploaie. Soarele îmi place uneori, iar alteori e doar o minge galbenă care nu mă lasă să-mi port căciula ori paltonul cu blană. Sunt un ghiveci de lucruri în care nu mă mai regăsesc, simt că m-am rătăcit în mine.
Pentru mine e important că am reuşit să conştientizez starea nu prea plăcută în care mă complac. Da, e adevărat, mă complac în starea aceasta pentru că e mai uşor. E simplu să nu mă trezesc decât după 10, să mănânc un kilogram de ciocolată zilnic, să nu citesc, să pierd vremea uitându-mă la seriale care nu-mi stimulează deloc imaginaţia şi gândirea. E simplu să mă închid în casă şi să nu comunic, să-mi ţin problemele pentru mine şi să nu ascult plângerile altora. E simplu, dar mi-a ajuns atâta simplu.
Pentru că mi-e dor de mine, voi încerca să mă reconstruiesc. Ştiu că sunt defectă, dar undeva pe drum, la un moment dat, o să găsesc piese de schimb. Mă voi reconstrui din cap până-n picioare. Poate va fi nevoie să fac o schimbare majoră a înfăţişării mele ca să fiu sigură că mă îndrept undeva, poate va trebuie să cunosc oameni noi, să renunţ la câţiva din cei vechi. Poate va fi dureroasă reconstruirea şi regăsirea mea, dar ştiu că merită şi e imperativă. Trebuie să mă reinventez, chiar dacă ar fi să renunţ la mine, cea de acum. Nu mă voi arunca cu capul înainte ci voi merge pas cu pas, zi după zi. Azi voi citi, mâine voi bea ceai de toate aromele, cândva voi înota, iar alteori doar mă voi bucura de soare. Peste ceva timp voi fi din nou eu, dar totuşi altfel, altcineva. Când mă voi privi în oglindă sunt sigură că mă voi recunoaşte.
Arareori îmi vărs sufletul în faţa cuiva în felul acesta, dar acum am făcut-o în faţa tuturor oamenilor. Ştiam că doar aşa voi putea scăpa de rutina obositoare, de lipsa chefului şi de plictiseala pe care o simţeam faţă de propria-mi persoană. Mulţi alţii se află în aceeaşi situaţie, dar e nevoie de puţin curaj ca să recunoască şi apoi ca să facă ceva. Aşa că, dragii mei, să-i dăm bătaie. Trebuie să urcăm pe caii pentru că lupta a început deja!
Scrii atat de frumos si de profund, caci oricine s-ar regasi in aceste fraze. Felicitari! >:D<
RăspundețiȘtergere