Nu mai vrem iubire care doare!

Viaţa dă o luptă crâncenă cu moartea

Dacă vrei să aflii cât de importantă e o clipă, întreabă-l pe cel care a reuşit să apese frâna înainte să se izbească de cealaltă maşină. Dacă vrei să aflii cât de important e minutul, întreabă-l pe cel care-şi aşteaptă persoana iubită la aeroport. Dacă vrei să aflii cât de importantă e viaţa, întreabă-l pe cel ce a luptat cu moartea.

În urmă cu 15 ani, într-un apartament micuţ din Bistriţa, trăia o familie tânără. Prima binecuvântare a casei lor era pe drum şi creştea frumos în burtica mamei sale. Cerul căsniciei era atât de albastru încât nu-ţi puteai dezlipi ochii de la el. Totuşi, dintr-o dată norii s-au năpustit, au acoperit cerul şi-au adus furtuna, au adus tornade şi-uragane. Au adus atâta ploaie că nu se mai deosebea cerul de pământ, nu mai ştiai unde începe uscatul şi unde se termină apa, unde e viaţa şi când vine moartea.

O schimbare a decorului

Alinei Duca - viitoarea mămică, i se umflau picioarele destul de des, dar i se părea ceva normal având în vedere că era însărcinată. Prin luna a şasea, într-o seară i s-a învineţit un picior şi i s-a umflat atât de tare încât parcă era de beton. Şi-a sunat rapid medicul, i-a explicat cum stau lucrurile, iar acesta i-a spus că trebuie să se prezinte de urgenţă la spital. După câteva analize i se pusese diagnosticul tromboflebită profundă. Medicii şi asistentele de la Bistriţa nu au ştiut foarte bine cu ce se „mănâncă” această boală, aşa că în cele 3 săptămâni cât a fost internată, problemele s-au agravat. Văzând că situaţia se înrăutăţeşte, medicul Gavrilaş Mureşan care se ocupa de cazul ei, a pregătit o salvare care trebuia să o ducă la Clinica de obstretică şi ginecologie din Cluj-Napoca. Doctorul bistriţean a vorbit cu conferenţiarul de la Cluj şi toate formalităţile erau deja pregătite. Când a auzit că trebuie să plece la un alt spital, Alina a scos la suprafaţă tot optimismul pe care îl avea. Şi-a pus un zâmbet pe buze şi îşi repeta în gând că totul va fi bine.

Pe salvare, în timp ce era transportată spre Cluj, a început să plângă. Atunci tot optimismul parcă a dispărut şi îngrijorarea îi luase locul. Era nelămurită şi nu putea să-şi explice de ce este trimisă la Cluj şi ce o să-i facă doctorii de acolo. Drumul a fost atât de lung încât lacrimile începeau deja să doară şi să sece. Imediat după ce a ajuns la clinică, medicii şi asistentele s-au ocupat de ea. Aceştia ştiau deja diagnosticul care-i fusese pus, astfel i-au zis că trebuie să stea în pat fără să se mişte. Tromboflebita profundă este o boală gravă deoarece presupune formarea de trombi(cheaguri de sânge) la nivelul sistemului venos profund. Aceşti trombi compromit circulaţia sângelui prin venele membrului inferior. Nu avea voie să se mişte pentru că exista riscul ca unul din acei trombi să îşi schimbe poziţia şi să plece spre inimă, creier sau plămâni, lucru care ducea la deces. În Bistriţa nimeni nu a avertizat-o cu privire la situaţia în care se află, iar după ce a aflat cum stă treaba de fapt, a început să simtă că cerul se prăbuşeşte peste ea.

Imediat după ce a ajuns acolo, a fost pusă într-un salon cu 3 paturi. Şocului suferit era mare, iar panica creştea tot mai mult în inima ei. În acea clinică existau două secţii de reanimare, una pentru mamele cărora era nevoie să li se facă cezariană şi una pentru cazurile extrem de grave. În prima secţie erau persoane care nu prezentau boli grave, majoritatea arătau a oameni destul de sănătoşi. În cea de a doua secţie erau repartizate cele mai grave cazuri, de la avorturi spontane până la cazuri de TBC abdominal(tuberculoză). Ca să fie alături de mai mulţi oameni, Alina a fost mutată într-un salon cu 10 paturi. Acesta era de fapt secţia de reanimare cu cele mai grave cazuri.

Începutul groazei

Primul pat din secţie era ocupat de o tânără de etnie romă care abia împlinise 16 ani şi avea o gaură în burtă din cauza tuberculozei. Gaura era aproape cât un pumn de mare. Ca să nu se transmită virusul, Alina a fost pusă în partea opusă, în patul de lângă geam. După ce a fost cazată „în acel luxos hotel” al groazei, i s-au pus perfuzii cu heparină ca să i se dilueze sângele, 24 din 24. Furtunaşul care făcea legătura între mână şi perfuzie era foarte scurt, aşa că nu putea să se mişte şi avea o poziţie incomodă.

După toată agitaţia din timpul zilei a venit în sfârşit şi noaptea. În clipa aceea de răgaz a început să-şi studieze colegii de cameră şi a avut impresia că trăieşte într-un film horror. Unei femei i se făceau transfuzii de sânge, dar dintr-o cauză necunoscută corpul ei nu îl accepta şi îl elimina prin alte părţi. Cearşafurile şi patul era pline de sânge, sub pat era o baltă imensă de sânge. O bătrânică era mereu învelită şi dacă cineva ridica pătura, odată cu ea parcă i se dezlipea şi pielea.

Afară ploua şi în dreapta ei era o femeie care se tânguia, tragic a fost când i-a spus „Te rog ţine-mă de mână ca să nu mor singură. Te rog, nu vreau să mor singură.” Ploaia şi suspinele interminabile ale femeii respective creau o înfricoşătoare atmosferă bacoviană. Alina putea să spună doar: „Doamne, te rog frumos să nu moară femeia în noaptea aceasta. Nu ştiu ce mă fac dacă moare.”

De obicei în acel salon nu vorbea nimeni. Majoritatea oamenilor fie urmau să intre într-o operaţie, fie abia au ieşit din una. Dacă s-ar fi făcut linişte în tot spitalul, sigur s-ar fi auzit şi mersul melcului. „Eram conştientă de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu şi era îngrozitor să auzi noaptea cum şuieră tuburile celor care nu puteau să respire.”,povesteşte Alina. Dacă infirmiera uita seara să stingă lumina, aceasta rămânea pornită până în următoare zi, pentru că nimeni nu se ridica din pat. În fiecare noapte era un adevărat circ în acel salon, asistentele strigau disperate, medicii era panicaţi şi stagiarii fugeau dintr-o parte în alta. Acela era salonul de primire al celor mai grave cazuri şi cam tot o dată la două nopţi se întâmpla asta, în caz că nu era atât de norocoşi încât să se întâmple în fiecare noapte.

După două zile de la internare, conferenţiarul Costin a anunţat-o că nu mai are voie să se dea jos din pat sau să meargă la baie pentru că situaţia s-a complicat şi este foarte grav, mai ales că este şi însărcinată. Pe lângă toate problemele de sănătate şi complicaţiile ulterioare, au mai apărut şi alte impedimente. În acel salon vizitatoriilor li se permitea să intre doar 10 minute, după care erau scoşi afară. Dacă conferenţiarul era în clinică nu intra niciun vizitator, indiferent dacă-ţi era soţ sau mamă. Cel mai des îi vizita preotul, îi asculta pe oameni cum se spovedesc şi le mai zicea câteva vorbe de bine. În rest, nimeni nu era foarte interesat de cum le este sufletul şi inima, dacă mai rezistă sau o să cedeze curând. Nu exista nicio persoană care să le asculte durerea şi să-i ajute să depăşească mai uşor acele momente grele.

Nopţi nedormite

Până să realizeze în ce situaţie gravă se află, Alina era măcinată de toate cazurile pe care le vedea în jurul ei. Presiunea psihică era enormă, toate detaliile şi inconvenientele o măcinau încet, dar sigur. Toate acestea s-au adunat şi i-au furat liniştea şi somnul. Nu mai putea să doarmă aproape deloc, două-trei nopţi la rând nu a închis niciun ochi. Asistentele au început să-i administreze somnifere sub formă de pastile, dar nu îşi făceau deloc efectul.  Au încercat cu somnifer injectabil, dar nu reuşea să doarmă decât 1-2 ore pe noapte.

Singura ei nădejde era Dumnezeu, El era singurul care o mai mângâia şi-i dădea putere să ia fiecare zi pe rând. În ritmul acesta, cu multe nopţi nedormite, cu zile în care nu o vizita nimeni, cu sute de ore în care nu se putea mişca deloc, a trecut o lună a calvarului. O lună în care a trăit atât de puţin încât deja credea că e cu un picior în groapă. O lună de chin şi durere.

La un moment dat, Alina a insistat să o mute în alt salon pentru că altfel ar fi cedat psihic. Din salonul în care era ea nu ieşea nimeni viu, toţi cei care au ieşit s-au dus direct la morgă. Conferenţiarul a refuzat categoric şi i-a spus că acest lucru nu este posibili. „Când am auzit că nu poate să mă mute în alt salon, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Automat am început să simt că sunt în aceeaşi barcă cu colegii mei, că nu am nicio şansă să trăiesc.”, îşi aminteşte Alina cu tristeţe.  Pentru că asistenta a fost neglijentă, Alina a reuşit să vadă ce era trecut pe fişa ei de spitalizare. Pe lângă tromboflebită profundă scria şi embolie pulmonară. Nici n-a citit bine că totul i s-a întunecat în faţa ochilor. Şi-a adus aminte că bunica ei a murit din cauză că a avut embolie pulmonară şi atunci a fost sigură că zilele ei se scurtează cât vezi cu ochii.

Ne mai ştiind ce să facă i-a spus soţului ei Dani să se ducă la conferenţiar să-i dea nişte bani, poate, poate o va trata mai bine şi reuşeşte să scape de toate complicaţiile. Dani a mers de câteva ori, dar conferenţiarul îl refuza mereu. La un moment dat medicul la chemat la el în birou şi i-a spus:

–    Domnule, trebuie să-ţi spun un adevăr ca să nu mai tot vii degeaba cu plicul cu bani. Eu nu cred că o să pleci cu nevasta acasă. O să fii norocos dacă pleci cu copilul şi poate asta e tot ce pot să-ţi promit. Din embolie pulmonară scapă 1 la 1000 de oameni. Cum să-ţi iau banii când nu pot garanta pentru viaţa ei? Dacă se întâmplă o minune şi scapă cu viaţă, vorbim când pleci cu ea acasă.

În fiecare zi venea câte o veste proastă care făcea ca universul deja şubred să se clatine şi mai tare. În spital a fost internată o femeie căreia i s-a făcut o operaţie de rutină şi după trei zile a decedat. Toată lumea era curioasă se afle cauza decesului. S-a constatat că în urmă cu 24 de ani femeia respectivă a fost diagnosticată cu tromboflebită profundă, dar ei nu i s-a părut important să îi spună acest lucru medicului. Decesul a survenit din  cauza unui cheag de sânge care s-a desprins şi a ajuns în plămâni. Alina suferea de aceeaşi boală şi impactul veştii a fost cu atât mai mare.

Colac peste pupăză, a mai apărut încă incident. De câteva zile, la clinică a fost adusă o fată din Bârgău care era însărcinată. În dimineaţa respectivă când mama Alinei venea în vizită, noul portar, care nu o cunoştea, o întreabă unde merge. Cu o urmă de amărăciune în glas îi spune că la fata din Bistriţa. Portarul făcu ochii mari şi-i spuse:

–        Doamnă dragă, trebuie să vă spun că fata a născut azi noapte. Fata a murit, dar copilul trăieşte!

             La auzul veştii, mama ei a alergat într-un suflet la salon şi când o văzu pe Alina acolo se mai linişti.

–        Vai, draga mamei, bine că eşti aici!

–        Sunt aici, unde ai crezut că aş putea fi?

–        Mi-a spus portarul că fata din Bistriţa a murit, dar copilul a supravieţuit. Cred că m-a confundat cu mama fetei din Bârgău. Mi-a stat puţin inima în loc când am auzit...

Minutele se fac ore, iar orele par veşnicii

La un ecograf de rutină, pe la începutul lunii a noua de sarcină, medicii au constatat că placenta a absorbit tot lichidul amniotic. Acest lichid protejează copilul şi ajută la hrănirea lui, fără acesta copilul nu mai poate respira. O infirmieră cu inima mai rece îi poruncise Alinei:

         –Îmbracă-te, trebuie să naşti astăzi. Copilul tău se sufocă, trebuie să naşti chiar dacă îţi vor face cezariană.

În clipa aceea au început să-i tremure mâinile, a intrat în şoc pentru că ştia că nu are voie să facă cezariană fiindcă sângele îi este prea subţire şi hemoragia nu ar mai fi putut să fie oprită. Au dus-o în sala de naştere, i-au dat medicamente şi o perfuzie care să declanşeze naşterea. „Eram terminată psihic, începusem deja să mă resemnez şi să-i spun lui Dumnezeu că până aici a trebuit să merg şi aici se termină totul. Nu mai aveam putere nici să plâng. Am început să mă gândesc la copilul meu care va rămâne singur, la cum o să crească şi cum o să decurgă viaţa lui. Ştiam cam tot ce o să facă până la pensie”, relatează ea cu puţin amuzament.  

A intrat în sala de naştere, miercuri la ora 14 şi medicii i-au spus că datorită medicamentelor pe care i le-au dat în două ore o să nască. Dacă travaliul era foarte lung, din cauza contracţiilor puternice exista riscul ca un cheag de sânge să se deplaseze şi să provoace decesul. „Pe perete era un ceas mare şi urmăream secundarul şi până făcea acesta un minut, aveam impresia că a trecut o veşnicie. Timpul se scurgea cu încetinitorul. Încercam să iau totul pe rând, să mă autoîncurajez şi să cred că până la 6 sigur o să nasc.”

S-au schimbat vreo trei ture de moaşe, dar Alina era tot în sala de naştere. Mama şi soţul ei erau alături de ea, dar mai făceau câte o pauză când mergeau afară ca să plângă şi se întorceau cu ochii cât cepele. Masa pe care era aşezată a fost pusă într-un colţ al sălii, iar pe o altă masă năşteau celelalte femei. La un moment dat, una dintre ele l-a întrebat pe conferenţiar de ce Alinei i s-a permis să-şi aducă mama şi soţul în sala de naştere şi ei nu. Neatent şi stresat de situaţie medicul i-a spus „poate pentru că sunt ultimele clipe pe care le petrec împreună”.

S-a făcut deja joi seara, Alina nu mai mâncase nimic de miercuri dimineaţa. A încercat să bea puţin ceai, dar acela îi provoca greţuri şi vărsături, aşa că a renunţat. Toată lumea era panicată şi nu mai ştia ce să facă. Conferenţiarul înainte să plece acasă, a menţionat că vrea să fie sunat în cazul în care situaţia copilului se schimbă în rău. Joi, pe la miezul nopţii, pulsul bebeluşului a început să scadă. Dani s-a dus să-l aducă pe conferenţiar de urgenţă la spital. Acesta venea ca să facă cezariana şi să salveze copilul. „A fost cel mai lung şi cel mai scurt drum din viaţa mea. Lung pentru că aş fi înconjurat tot Clujul ca să nu ajung la spital şi scurt pentru că am ajuns prea repede”, spune Dani.

După ce au ajuns la spital, conferenţiarul i-a dat lui Dani să completeze nişte formulare potrivit cărora era de

acord să facă cezariana, în urma căreia va surveni decesul mamei şi salvarea copilului. Dani s-a panicat şi nu mai ştia ce să facă, a început să sune în stânga şi-n dreapta ca oamenii să se roage. Oricum, în toate aceste luni de când Alina era în spital, biserica şi oameni din toate ţările se ruga neîncetat pentru ea. Dani l-a sunat pe fratele Ghery şi acesta i-a spus să nu semneze nicio hârtie pentru că Dumnezeu face o minune, iar el îi sună pe toţi fraţii din comitet ca să se roage. Situaţia nu s-a schimbat nici după câteva ore, iar formularele aşteptau undeva într-un colţ ca să fie semnate. Deja era vineri, trecuseră aproape două zile de când Alina era în sala de operaţie. Durerile erau groaznice şi timpul trecea atât de încet de parcă ar fi fost o broască ţestoasă. Vineri pe la amiază a venit din nou moaşele care erau atunci când Alina a fost adusă în sala de naştere. Nici ele nu-şi puteau explica ce anume se întâmplă şi de ce nu poate să nască. Pentru că situaţia nu se schimba nicicum, conferenţiarul a apelat la anumite metode extrem de dureroase prin care a reuşit declanşarea naşterii. Aşa se face că vineri pe la 14:30, Alina a născut o fetiţă frumoasă şi sănătoasă căreia i-a pus numele Noemi.

Spre biruinţă cu paşi mici

La scurt timp după naştere a fost dusă într-o cameră în care trebuia să se odihnească, dar să nu adoarmă. Lucrul acesta era aproape imposibil având în vedere că nu mai dormise de două nopţi, la acestea adăugându-se şi celelalte două luni cu alte nopţi trunchiate. După ce au trecut cele două ore, trebuia dusă din nou în salon. Ea a vrut să meargă cu liftul, dar stagiarii au zis că nu are voie şi e imperios necesar să o ducă cu targa. Nu au aşezat-o bine pe targă că aceasta s-a pliat şi Alina era pe jos. Profesorul s-a enervat şi i-a întrebat pe stagiari dacă au de gând să o omoare ei, după ce atâtea luni săraca femeie s-a luptat să trăiască.

Într-un final au reuşit să o ducă în salon, dar parte urâtă a fost că a mers în acelaşi salon din care a plecat, salonul groazei. Dumnezeu, ca să o ajute să depăşească momentul a trimis în salon o femeie din Sebeş care se simţea mult mai bine decât ceilalţi şi aşa avea cu cine să vorbească. Această femeie o încuraja şi îi spunea că Dumnezeu a fost cel care i-a dat putere să treacă prin toate acestea. Un alt sprijin a fost asistenta şefă, care era soţia conferenţiarului. Aceasta o vizita aproape zilnic şi îi spunea că este o adevărată eroină, pentru că a reuşit să depăşească atâtea obstacole. Alina ştia că toate lucrurile s-au făcut numai prin puterea şi harul lui Dumnezeu.

Timp de trei săptămâni nu şi-a ţinut fetiţa în braţe, ci avea doar o poză care a fost făcută imediat după naştere. În toate acele trei săptămâni au apărut o mulţime de alte complicaţii şi parcă suferinţa nu se mai sfârşea. Ajunsese din nou în acelaşi punct din care a plecat, era din nou convinsă că Domnul o cheamă acasă şi că alergarea ei pe pământ se sfârşeşte. La o săptămână după naştere a fost dusă într-un cărucior cu rotile până la maternitate şi a putut să-şi vadă fetiţa pentru câteva minute, chiar dacă o vedea de la depărtare.

Nicăieri nu e mai bine ca acasă

După 3 luni infernale, de mutare dintr-un salon în altul, de complicaţii şi durere, medicul a venit şi i-a dat o veste bună. Vestea mult aşteptată că poate să meargă acasă, să-şi ţină copilul în braţe şi să se bucure alături de soţul ei. A plecat cât de repede a putut din spitalul acela, ca nu cumva să fie nevoită să mai rămână.

„La câteva zile după ce am ajuns acasă, Noemi a început să fie foarte rea. Dormea câteva minute şi apoi iar era trează. Nu dormea nici ziua, nici noaptea. Plângea isteric şi nimeni nu ştia ce să-i mai facă. Cred că acest lucru s-a întâmplat şi din cauză că în ultimele 3 luni de sarcină eu am dormit foarte puţin şi am fost foarte stresată, toate acestea transmiţându-i-se ei în mod direct. După două luni de zile din cauza plânsului a făcut hernie, am fost nevoită să merg din nou la medic. Dacă problemele mele s-au micşorat puţin, au apărut altele. În continuare problemele se ţineau scai de mine. Situaţia nu s-a schimbat deloc până când Noemi a avut 9-10 luni. În final toate lucrurile s-au aşezat frumos, ea a încetat să mai plângă şi n-a mai fost nevoie să fie operată de hernie,” relatează Alina.

Dumnezeu face minuni

E o adevărată minune că după atâţia ani de zile Alina stă încă în picioare şi este o membră activă a bisericii. Totuşi, minunea minunilor este că mai are încă doi copii, pe lângă Noemi. Era de la sine înţeles că nu mai există posibilitatea să aibă alţi copii, după chinurile prin care a trecut cu prima sarcină.

Totuşi, nu după mult timp a rămas însărcinată şi a mers la un control de rutină la doctorul Mureşan. Acesta când a văzut că e însărcinată i-a spus fără menajamente că nu apucă luna a şaptea şi moare. Pe toată perioada sarcinii şi-a făcut analizele, a mers la control, s-a îngrijit şi binecuvântarea lui Dumnezeu s-a văzut în toate lucrurile. Naşterea nu a durat mai mult de patru ore şi totul a decurs perfect, exact cum a promis Dumnezeu. Ştefania a fost o adevărată binecuvântare, un copil foarte cuminte care mânca şi dormea. E o minune felul în care Dumnezeu îşi îndeplineşte promisiunile.

Ştefania avea 2 ani când Alina a rămas a treia oară însărcinată. Valurile nu se opresc niciodată, ci doar se liniştesc puţin. Aşa se face că la 2 ani şi jumătate Ştefi s-a îmbolnăvit şi Alina a fost nevoită să stea cu ea o lună de zile în spitalul din Cluj. Din cauză că nu-şi mişca piciorul foarte mult şi stătea în poziţii incomode a început să i se umfle din nou. Totuşi, Ştefi s-a însănătoşit, iar în cazul Alinei nu au apărut alte complicaţii. În a 5-a lună de sarcină Alina a făcut rubeolă. Rubeola este o boală infecto-contagioasă relativ banală în majoritatea cazurilor, mai ales dacă apare în copilărie, însă poate fi extrem de gravă dacă apare la femeia gravidă. Gravidele infectate cu rubeolă riscă să facă avort spontan sau să nască copii cu malformaţii congenitale grave. După două săptămâni a mers la ecograf şi medicul i-a spus că totul este bine, iar copilul este perfect sănătos. Cu paşi repezi a venit şi momentul naşterii, dar acesta a întârziat cu 3 săptămâni faţă de data prestabilită. A mers la spital, doctorii i-au pus perfuzii care declanşau naştere şi după zece ore de luptă a născut. A născut un băieţel frumos şi blond, căruia i-a pus numele Alin. Pe drept poartă numele acesta, pentru că a fost şi este un adevărat alin pentru toată familia.

„Mă bucur că am ocazia să spun ce s-a întâmplat în viaţa mea şi felul în care Dumnezeu a lucrat. Vreau să vestesc minunile Lui pentru ca lumea să vadă că Dumnezeu lucrează cu braţ puternic şi în vremurile noastre. Totuşi îmi pare rău că noi ca şi creştini, nu ne încredem cu adevărat în harul şi puterea lui Dumnezeu. Am învăţat că noi trebuie să ne încredem concret în Dumnezeu şi să fim statornici în lucrurile pe care ni le-a încredinţat. Este o vorbă românească «Dumnezeu nu dă unui om mai mult decât poate duce» şi acum îmi dau seama că un om poate duce foarte mult, Dumnezeu l-a înzestrat cu mai multă putere decât şi-a imaginat. Dumnezeu, pe majoritatea dintre noi nu ne duce aproape de limita greutăţilor pe care poate să le ducă un om şi totuşi ne plângem de orice lucru micuţ.” – Alina Duca

Viaţa e un lucrul preţios pentru om, dacă nu ar avea-o, n-ar exista. Fără viaţă nu ne-ar cunoaşte nimeni, nu ni s-ar spune pe nume şi nimeni nu ar putea să ne iubească. Fără viaţă am fi mai mult decât nimic şi nimeni, fără viaţă n-am fi. Dar noi toţi suntem şi trăim pentru că Dumnezeu e viaţă. Noi suntem vii şi plini de viaţă, pentru că am găsit sursa fericirii şi a mulţumirii. Sursă care este Isus Hristos. Orice obstacol se depăşeşte crezând în Cel ce este viaţă.