Aievea s-au despărţit, căci tot acolo e...

- Opreşte-te! Nu mai pot suporta, spunea cu glasul frânt de suspine.

- Mie îmi spui să mă opresc? Dar ce sunt eu ca să mă pot oprii? Sunt doar o mână de timp în care tu ţi-ai construit palate de amintiri. Vina nu e a mea, dragă, ci a ta.

Replica tăioasă şi totuşi adevărată, o făcu să plângă cu mai multe hohote.

- Palatele despre care îmi vorbeai sunt tot ce mai am, pur şi simplu mă hrănesc cu ele. Şi de-aş vrea să mă despart de acestea nu pot pentru că sunt încătuşată de tăria lor. Întreg sufletu-mi este acolo.

- Mie îmi place să te ştiu aproape, dar nu vreau să te văd plângând în timp ce te gândeşti la lucrurile care în trecut te-au făcut fericită. Amintirea fericirii, trebuie să-ţi aducă fericire!

- Dar, dar...sunt fericită! Doar că, nostalgia îmi zdrobeşte fărâmele de inimă ce mi-au mai rămas.

- Timpul e irecuperabil şi trecutul nu se poate şterge. Acum, te rog, pune-ţi frâu lacrimilor şi zâmbeşte în timp ce rememorezi momentele trăite-n mijlocul primăverii din mine.

- O să-ncerc să-mi pun, deşi mă curmă memoriile tale.

Îşi juli genunchii şi-şi distruse nopţile în încercarea de a uita. Nu reuşi să uite nicio bucăţică din amintirile frumoase, dar aruncă în pubelă trădările şi răutăţile de care s-a lovit. Plânse mult şi amarnic, dar nu pentru durerea ei, nu pentru inima pe care nu şi-o mai poate recupera şi nici pentru că ar regreta ceva. A plâns ca să-nece fiecare judecată şi nemulţumire pe care o avea. A plâns ca să-nveţe mai uşor cum să renunţe la tot cunoscutul în schimbul unei taine deloc strălucitoare. A plâns pentru a realiza că adevărata iertare înseamnă acceptare şi un salt imens peste o prăpastie înspăimântătoare. A plâns ca să îşi dea seama cum înfloreşte o floare atunci când este udată.

Ieri m-am întâlnit cu ea. Avea un zâmbet de soare, dar în colţul ochilor avea tatuat semnul râurilor ce erau gata să se reverse prin albiile obrajilor. Nu cumva ai văzut-o şi tu astăzi?

Trăiesc înflorirea!

Simţi şi tu? Simţi cum se frânge peste tot o parte din ger şi lasă loc fragedelor muşcături de verde? Învie parcă tot, dar în acelaşi timp, acolo, undeva, ceva moare. Se stinge un licăr şi o lumânare îşi uită lumina ce-o făcea să răsară.

Se spune că e primăvară şi parcă tindem să dăm crezare vorbelor. Pretindem că acesta e anotimpul înfloririi, dar eu nu-l zăresc aproape nicăieri. Pentru mine primăvara e renaştere, e anotimpul în care inima simte mai intes şi murmură de atâta dulceaţă de iubire. Spune-mi unde le-ai ascuns pe toate astea? Eu mă împiedic doar de inimi frânte, pline de cuţitele cicatricilor. Văd ochi în lacrimi care sporesc liniştea parcă şi mai crud. Se destramă frumuseţea din ochii îndrăgostiţilor şi aleargă departe, tocmai temelia relaţiei şi anume, încrederea. Apare fragedul orgoliu şi domină reproşul cuprins puternic de nemulţumire. Se ucide cu privirea şi vorbele incinerează direct sentimentele acumulate de-o viaţă. Se frânge încet fiecare încercare a renaşterii prin surplusul de suflete ce se scufundă în marea suferinţei.

Mi-e teamă ca nu cumva să mi se stingă vlaga braţelor şi să nu mai pot îmbrăţişa. Dacă mă va fura ritmul împrejurărilor în care păşesc zilnic, oare voi ajunge ca ceilalţi? Nu, nu vreau să fiu aşa! Dacă-mi va veni să plâng, o voi face doar împreună cu cei ce suferă şi nu mă voi gândi deloc la umbrele din mine. Dacă zâmbetul mi se rupe în bucăţi grele, o să mă aplec de mii de ori doar ca nu cumva să fi pierdut vreo bucată din el. După aceea îl voi dăruii tuturor ca primăvară să le înflorească pe buze. Nu mi-e teamă că trăind printre oameni cu toamna în suflet, voi ajunge şi eu un copac cu frunze purtate de vânt. Nu mi-e frică de furtunile ce se luptă în ei.

Primăvara e-o petală plăpândă de-un roz pal amestecat cu alb. Primăvara e reconstrucţie. Acum ştiu de ce nu mă sperie frunzele putrede din jurul meu! Port în mine o primăvară plină de viaţă, căreia nu îi piere curajul în faţa unei toamne aride.

Mulţumesc, primăvară, că ai ales să renaşti în mine, ca eu să fac să renască ceilalţi din jurul meu.