- Mie îmi spui să mă opresc? Dar ce sunt eu ca să mă pot oprii? Sunt doar o mână de timp în care tu ţi-ai construit palate de amintiri. Vina nu e a mea, dragă, ci a ta.
Replica tăioasă şi totuşi adevărată, o făcu să plângă cu mai multe hohote.
- Palatele despre care îmi vorbeai sunt tot ce mai am, pur şi simplu mă hrănesc cu ele. Şi de-aş vrea să mă despart de acestea nu pot pentru că sunt încătuşată de tăria lor. Întreg sufletu-mi este acolo.
- Mie îmi place să te ştiu aproape, dar nu vreau să te văd plângând în timp ce te gândeşti la lucrurile care în trecut te-au făcut fericită. Amintirea fericirii, trebuie să-ţi aducă fericire!
- Dar, dar...sunt fericită! Doar că, nostalgia îmi zdrobeşte fărâmele de inimă ce mi-au mai rămas.
- Timpul e irecuperabil şi trecutul nu se poate şterge. Acum, te rog, pune-ţi frâu lacrimilor şi zâmbeşte în timp ce rememorezi momentele trăite-n mijlocul primăverii din mine.
- O să-ncerc să-mi pun, deşi mă curmă memoriile tale.
Îşi juli genunchii şi-şi distruse nopţile în încercarea de a uita. Nu reuşi să uite nicio bucăţică din amintirile frumoase, dar aruncă în pubelă trădările şi răutăţile de care s-a lovit. Plânse mult şi amarnic, dar nu pentru durerea ei, nu pentru inima pe care nu şi-o mai poate recupera şi nici pentru că ar regreta ceva. A plâns ca să-nece fiecare judecată şi nemulţumire pe care o avea. A plâns ca să-nveţe mai uşor cum să renunţe la tot cunoscutul în schimbul unei taine deloc strălucitoare. A plâns pentru a realiza că adevărata iertare înseamnă acceptare şi un salt imens peste o prăpastie înspăimântătoare. A plâns ca să îşi dea seama cum înfloreşte o floare atunci când este udată.
Ieri m-am întâlnit cu ea. Avea un zâmbet de soare, dar în colţul ochilor avea tatuat semnul râurilor ce erau gata să se reverse prin albiile obrajilor. Nu cumva ai văzut-o şi tu astăzi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Poţi să-mi vorbeşti, fiindcă-mi place să ascult!