Răvaş de iubire ( I )

Ploaie torenţială. Vântul şuieră printre crăpăturile geamurilor. Apa şiroieşte pe pereţii de-un mov asemenea lavandei. Tavanul nu mai rezistă mult, căci torentul ce-l loveşte îi hotărăşte destinul. Un pat singuratic fără aşternuturi îmbietoare e aşezat în colţul camerei. Cu inima ei din chirpici încerca să se apere de tot ascunzându-se sub o pătură. Dar apoi, i se făcu prea cald. Dăduse totul la o parte şi izbucni în râs. Fugii afară să-şi reîmprospăteze frumuseţea în dansul stropilor de ploaie.

Dar râsul se preschimbă în lacrimi. Lacrimi ce deveneau picuri imenşi de apă. Credea că aşa inima-i va fi curăţită şi Dumnezeu îi va arunca o privire pentru o clipită. Se contopea cu ploaia, dar nimic nu se schimbase. Simţea bolovanii din stomac făcându-se fărâme, sentimentele de mult înăbuşite explodau, sufletul îi era vlăguit de-atâta zbatere pentru nimic.

Totuşi, la un moment dat, printre norii denşi şi negri vede o pată de lumină. La-nceput era micuţă, micuţă, dar se făcea tot mai mare şi era tot mai aproape. A reuşit să vadă şi nu era nimic altceva decât un  porumbel de o albeţe nemaiîntâlnită. Acesta i s-a aşezat uşor pe umăr şi i-a agăţat în păr un răvaş de iubire. Surprins de mişcarea bruscă a mâinii ei acesta şi-a luat zborul pentru totdeauna.

Îşi smulge răvaşul din păr şi păşeşte grăbită spre casă. Calcă pragul, dar nu simte nici o schimbare a temperaturii, dinţii îi clănţăne, şuvoi i se scurge apa din păr. Se-nveleşte cu cea mai groasă plapumă, aşteaptă două minute ca trupul să nu-i mai fie zguduit de tremurături.

Deschide  încet răvaşul cu degetele încă tremurânde şi vede-n colţul din dreapta sus :"Anonimat neiscălit". Începe şi citeşte, dar faţa-i e dominată când de zâmbet, când de o seriozitate impenetrabilă. N-ai fi ştiut dacă-i venea să râdă sau să izbucnească în lacrimi.

*va urma*