Răvaş de iubire ( II )

Anonimul îi scria astfel:
" Draga mea,

Îţi scriu cu petale de narcise, pe-un pergament de mult nefolosit. Îţi scriu cu dor şi jind în piept, chiar dacă ai impresia că nu te mai aştept. Dar vreau să-ţi spun că-n fiecare zi îţi urmăream trăirea şi încercam să îţi vorbesc prin tot. Prin vânt şi ploaie, prin viscol şi furtună. Dar, tu tăceai, nu ascultai deloc. Prin soarele de dimineaţă ce răsărea frumos şi maiestuos, prin zâmbetul ce-ţi apărea pe faţă când priveai al tău chip luminos. Îţi mai vorbeam prin bucuria ta făţişă, dar şi prin lacrima de jind. Te-mbrăţişam cu inima deschisă când sufereai şi te vedeam plângând. Băteam la uşa ta când suferinţa te descuraja, dar nu-mi răspundeai şi atunci mai stăteam puţin, dar într-un final, plecam.

Iubita mea, deşi păream plecat, eu te-aştepteam îngenunchiat la Golgota măreaţă. Stăteam străpuns pe cruce sus, când tu fugeai prin ploaie şi te-ascundeai de tot ca inima să nu-ţi fie şiroaie. Am mai băut o dată oţet amestecat cu fiere şi am simţit cum viaţa îmi devine din nou, doar o părere. Simţitam suliţa cea rece cum străpungea fiinţa mea, dar ştii... eram un rege, n-aveam de ce a murmura. Jucatau iar soldaţii zaruri pe haina mea, dar mă gâdeam atunci la fiinţa ta.

Am răbdat a doua şi a zecea oară biciul romanilor şi-am stat în întuneric fără să văd nimic, da-ţi spun c-a meritat. Şi, ştii de ce? Fiindcă te iubesc, şi-aş face asta şi a suta oară doar să te ştiu aproape culcată-n harul Meu ceresc. Să-ţi ascult  rugăciunea profundă de seară şi să-mi încânt auzul cu veşnic cântul tău. Să-ţi mulţumesc de mâna-ntinsă către-un sărac copil al Meu,să-ţi apreciez căldura pe care în fiecare zâmbet o ai tot mereu.

A meritat, iubire. Am dat popoare, oameni şi durere pentru viaţa ta, ca azi să te am aproape şi să ne bucurăm de veşnicia ce este dragostea. Te voi purta pe braţe şi-n valea de noroi, dar te voi face cap să poţi fi un exemplu demn de-urmat. Nu te voi face de ruşine, ci îţi voi oferi iubire. În orice freamăt de situaţie voi sta aproape şi te voi ajuta, te-oi învăţa cum să păşeşti pe ape şi calea mântuirii mereu ţi-oi arăta.

Un singur gând mai am, iubire dulce. De inima ţi-e sticlă, apleacă-te uşor şi stai în rugăciune, aşteaptă în tăcere răspunsul meu pribeag căci într-o zi vei fi şi tu în al sfinţilor mare şirag. Te-aştept acasă suflet scump, să stai la dreapta mea, fruntea să-ţi fie trup şi dragostea să-ţi fie inima. Cunună cu smaralde-ţi pregătesc şi cameră cu stele, să şti că vi azi la Isus, împărat, rege plin de dreptate si putere. "

Ea plângea, inima plângea, cerul plângea. Adoarme şi începe a visa, dar totul se sfârşeşte brusc şi intră-n gloria cerului de sus. Acum ea se-ntâlneşte cu Isus.